Putem preveni timiditatea nefăcând greșelile pe care le putem face și acționând cât mai adecvat:
Nu e cazul să fim prea autoritari. Când noi impunem, obligăm, forțăm fără să vedem și să ascultăm copilul real din fața noastră, avem doar de pierdut.
Nu e cazul să fim perfecționiști. Standardele de perfecțiune solicitate unui copil îl pot face să devină timid fiindcă îi va fi atât de teamă să nu greșească, până când va evita să facă de tot lucrul respectiv.
Nu e cazul să criticăm. Un copil atunci când greșește sau când știe că putea de fapt să facă lucrurile mai bine, se critică destul în mintea lui, astfel încât e suficient să îl întrebăm “Ce poți face diferit data viitoare?” fără să mai insistăm să arătăm cu degetul greșelile din prezent. Fiindcă dacă îl vom face să se simtă și mai inconfortabil s-ar putea să evite ceea ce noi de fapt vrem, să performeze mai bine.
Nu e cazul să pedepsim. Pedepsele nu fac decât să strice relația pe care o avem cu copiii noștri și ei să nu se mai simtă liberi.
Nu e cazul să facem comparații cu alți copii. E tot o presiune pusă pe ei și în plus e în defavoarea lor, ceea ce îi face să simtă că nu sunt acceptați așa cum sunt. Și cu cât tensiunea e mai mare, cu atât riscul de a greși e mai mare, ceea ce duce la un efect de bulgăre continuu fiindcă niciodată nimeni nu va fi mai bun ca toți ceilalți.
Nu e cazul să îl obligăm sau să îi cerem prea curând lucruri pentru care el se simte neputincios. Din contră, e cazul să ne uităm cu ochii mari și deschiși la propriul nostru copil și chiar să punem pe “silent” vocile din capul nostru care ne spun că “ar trebui să fie așa sau altfel.” Și ulterior să îi dăm sarcini conform potențialului și dorințelor lor, nu conform a ceea ce ne dorim noi. Nu dăm fetița la balet ca să o vedem noi pe scenă fiindcă de când eram noi fetițe visam o fetiță balerină, ci o dăm să facă origami, să stea singură la masă și să expunem doar rezultatele ei, dacă asta e ceea ce își dorește ea de fapt.
O altă situație des întâlnită în cazul copiilor timizi este cea în care părinții lor sunt timizi sau au anxietăți față de anumite lucruri. Astfel părinții sunt cei care inoculează timiditatea copiilor lor, fiind hiperprotectori și transmițându-le mesaje de genul: “nu vorbi cu persoanele străine”, “nu atinge că iei microbi și te îmbolnăvești”, “nu intra în apă că te îneci”, “nu te cățăra că ai să cazi”, “nu pune mâna pe câine că te mușcă”, “nu te da cu mașinuța că te accidentezi”, etc. În astfel de cazuri e bine ca părinții să lucreze cu timiditatea lor pentru a nu o transfera inutil mai departe și copiilor lor.
Iar atunci când apar schimbări în relațiile de familie copiii pot reacționa devenind timizi: când părinții divorțează, când un părinte moare, când un părinte se recăsătorește, când mai apare un copil, când e dat în grija bunicilor, când revine la părinții lui după ani în care a fost crescut de bunici. Așa că în astfel de situații este bine să acordăm atenție maximă copilului pentru a fi alături de el, a-i răspunde la toate întrebările care îl frământă și pentru a-l asigura de iubirea noastră necondiționată.
Psiholog Mihaela ZAHARIA
Parenting trainer & coach Mind Master
www.parenting.ro
