Când un copil se lovește vrea să fie mângâiat, să devii parte la suferința lui. Este normal să-i oferi înțelegere, dar nu este normal să o exagerezi.
Ideea unor părinți de a se abține din a oferi copiilor mângâiere pentru a avea un copil curajos este eronată. În special băieții au parte de un astfel de tratament pentru a fi duri, neplângăcioși. Sunt îndemnați prin ironii de cele mai multe ori să nu plângă, să nu se plângă, să le fie rușine și jenă să-și arate frica și durerea. Astfel copilul neagă o mulțime de sentimente care ulterior ar putea să-i afecteze relațiile cu prietenii, colegii și cu familia.
Va deveni „bărbat” când va fi capabil să-și înfrâneze singur anumite ieșiri. Nu-l forța atunci când nu este pregătit. Acceptă că este un copil pe care îl doare sau căruia îi este frică. Are nevoie de înțelegerea ta, nu de compătimire, are nevoie să te simtă aproape, să se bazeze pe tine, nu de umilință.
La cealaltă extremă sunt părinții exagerați care au reacții majore pentru orice lucru minor. Rezultatul în timp va fi un copil dependent, fără inițiativă, plângăcios și alintat.
Echilibrul și comportamentul natural al părinților pot fi soluții optime. Asigură-te că nu e grav, reacționează calm, ajută-l dacă e cazul să se ridice întinzându-i o mână, iar când este dispus, amuză-te împreună cu el de neatenție.
Copilul mic, de exemplu, cade adesea în încercările de a-si perfecționa mersul. La prima căzătură realizează că e ceva diferit și primul lucru pe care îl face este să se uite la tine. Dacă te apropii calm și îl încurajezi ca și cum nu s-a întâmplat nimic, se ridică și nu dă importanță căzăturii. Dacă te repezi la el și-l ridici, copilul își imaginează că e „de rău” și reacția ta îl încurajează să plângă. Apoi are pretenția să fii lângă el de câte ori cade, să „sufli”, „să-i dai bomboane” sau alte lucruri cu care l-ai obișnuit.
Nu trebuie exagerată importanța loviturii copilului. Un comportament normal, o mângâiere potrivită și o atitudine care transmite că te aștepți ca el să nu plângă pentru lucruri fără importanță vor ajuta copilul în evoluția lui.
Atunci când părintele este pus în fața unei lovituri mai grave, deși este greu în plan emoțional, este necesar să își păstreze calmul, să ia deciziile potrivite, să nu alerteze copilul și să nu-l sperie, să devină parte a suferinței acestuia cu încredere și încurajare. Din fericire aceste situații nu sunt dese, deci vorbim de acele căzături „normale” prin care trec toți copiii.
Vedem uneori reacții ciudate ale părinților, nepotrivite, care pe fondul îngrijorării și compătimirii cresc panica copilului. Echilibrul este necesar și aici: nu este o soluție să negi, să minimalizezi, să ironizezi, să cerți, dar nici să acorzi o importanță mult prea mare unor lovituri minore, transmițând frică și nesiguranța, oprind copilul din „cercetare”, exagerând supraprotecția.
www.problemele-copilului-meu.ro
