Copiii sunt adevărata comoară a neamului nostru românesc.” (Patriarhul Teoctist)
„Dintre toate vârstele, copiii sunt preferați îndeosebi de Mântuitorul, și lor, înaintea tuturor, li se dă împărăția Cerurilor. În logica misterioasă a acestei preferințe, oamenilor maturi li se adresează următoarea condiție: „Amin zic vouă: oricine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca pruncul, nu va intra în ea!”. Iar pruncul acesta, care e numai un pui de om, e ridicat pe brațe de Iisus și, peste capetele tuturor, e arătat omenirii drept pilda de creștin model. Dacă te lași sfătuit de orgoliul tău de om în vârsta, ți se pare aproape scandalos că trebuie să redevii copil ca să câștigi iubirea lui Iisus Hristos. Și totuși, aceasta e legea împărătească a încreștinării noastre. Trebuie într-adevăr, psihologic, să te reîntorci la starea copilăriei pentru a-ți regăsi linia marelui destin de dincolo de moarte.” (Nichifor Crainic)
„Feciorii cei buni sporesc și cresc numele părinților lor și-l fac fără de moarte, iar feciorii cei răi ocărăsc și sting numele părinților buni.” (N. Costin)
„Grija copiilor e pregătirea viitorului creștin și românesc al neamului.” (Nichifor Crainic)
„În satul copilăriei mele nu puteai trece pe lângă cineva fără să saluți, să dai „Bună ziua!”. Era porunca părinților, plină de sfințenie, regula cea nescrisă a pământului românesc. Acum privesc de la distanța deceniilor, cu un fel de nedumerire, de nostalgie, satul de atunci în comparație cu cel de azi.” (Patriarhul Teoctist)
„Însemnătatea pe care o dă Mântuitorul copiilor în scena evanghelică a binecuvântării lor, e de o dumnezeiască drăgălășenie și devine principiu normativ în creștinism, înțelegem din ea că între Iisus Hristos și copii există o atracție spontană. El are brațele deschise către toți copiii din lume, iar acești copii sunt împinși către Dânsul ca de o putere tainică a sufletului lor. În icoanele care înfățișează intrarea triumfală în Ierusalim, copiii sunt cei care Îl primesc cu entuziasm mai fierbinte, și ramurile verzi cu care îl omagiază sunt parcă prelungiri în aer ale sufletului lor fraged. Dar este în aceste icoane un amănunt de o frumusețe îndumnezeitoare: pe planul întâi e zugrăvit un copil, care se pleacă cu o cucernicie de-o infinită gingășie și sărută din mers piciorul Mântuitorului călare pe asin. Zugravul a concentrat în acest amănunt toată adânca pornire și toată recunoștința copilăriei din lume pentru Fiul lui Dumnezeu Care vine. Avem noi dreptul, părinți sau dictatori politici, oricine am fi, avem noi dreptul să împiedicăm această atracție spontană și adâncă dintre Iisus Hristos și copii?
„Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, ca a unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu!”, ne poruncește El. Și sensul acestor cuvinte este că mai presus de noi, oamenii, copiii aparțin lui Iisus Hristos.” (Nichifor Crainic)
„Nu vedem noi oare în copiii noștri, în candoarea ființei lor, în simplitatea spiritului lor, în neprihana inimii lor, în toată preacurata lor făptură, ceva din frumusețea fără asemănare a raiului și a cerului cu îngeri? Frăgezimea trupului lor ca de lujer, din altă lume, surâsul pe care îl numim îngeresc al gurii lor, lumina suprapământească a ochilor lor nevinovați, ciripitul lor ca de păsărele neștiute, rămase undeva departe, în paradis, totul ne sugerează o lume superioară, necoruptă de păcat, dominată de armonie, de iubire și de lumină nesfârșită. Dostoievski zice că dacă a rămas ceva în lumea noastră care să ne amintească de frumusețea raiului e frăgezimea frunzelor de primăvară, e ciripitul pasarelelor și ochii copiilor. Dați-mi pe toată viața ochii unui copil, și nu voi mai vedea altceva decât lumina fericită a raiului dumnezeiesc. Darul acesta supraomenesc nu-l au pe pământ decât Sfinții și copiii. Copiii, din natura lor simplă și neprihănită cu care vin pe lume din marele mister al lui Dumnezeu. Sfinții – din nevoința unei vieți întregi de a redeveni asemenea copiilor.” (Nichifor Crainic)
„O casă fără copil este ca un clopot fără limbă.” (Carmen Sylva)
„Truda educatorului adevărat nu este să-i facă pe copii asemenea nouă, ci să-i salveze pe toată viața în simplitatea de spirit și în curățenia inimii cu care au venit pe lume. O generație nouă e o primăvară nouă a omenirii, și ea e menită sigur vestejirii dacă voim s-o creștem după asemănarea noastră. Există însă un singur mijloc de a o salvă: când educația, fundamental înnoită și încreștinată, va crește pe copil după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.” (Nichifor Crainic)
(Ignatie Monahul)
