Mihaela Zaharia este psiholog, trainer, parenting coach și…mămică. Abia după ce a devenit mămică și a descoperit că există întrebări la care nu avea de la cine să primească răspunsuri, a început să fie interesată de parenting și să își dorească să se specializeze în acest domeniu. Ce face ea? Ea ne poate ajuta – prin intermediul cursurilor pe care le susține – să devenim părinți mai buni!
Care sunt principiile pe care le considerați dumneavoastră drept foarte importante pentru relația dintre părinte și copil?
Ca prim principiu general – să nu faci rău. Iar aici intră: să nu bați copiii, să nu țipi la ei, să nu îi etichetezi negativ (Ești un prost / un leneș), să nu le adresezi cuvinte urâte („Ține-ți picioarele pe bicicletă că te fac una cu pământul” – cea mai recentă replică, auzită azi dimineață), să nu faci previziuni negative („N-ai să fii niciodată în stare să …”), să nu îl ameninți, să nu îl compari în sens negativ cu alții (mai ales cu propriii frați), etc.
În al doilea rând convingeri și valori precum : Copiii nu sunt răi. Copiii au doar nevoi pe care și le îndeplinesc cum pot. Copiii nu sunt proști. Pot învăța și înțelege mult mai mult decât credem noi dacă știm cum să ne adresăm. Copiii nu sunt niște marionete, au identitatea lor și gândirea proprie pe care e bine să o respectăm. Iar părinții pot fi flexibili și creativi astfel încât să găsească abordări care se potrivesc copilului lor, creează o relație frumoasă și o stare de mulțumire.
Când credeți dumneavoastră că ar trebui să înceapă „educarea părintelui”, încă dinainte de nașterea copilului, înainte de concepție, după naștere?
Ideal ar fi ca părinții să fie pregătiți dinainte, dar „meseria” de părinte necesită o „perfecționare” continuă pe parcursul vieții.
Programarea Neurolingvistică pentru Părinți este un concept cu care românii nu sunt încă familiarizați. Ne puteți explica felul în care acesta funcționează, foarte practic?
Programarea Neurolingvistică ne învață cum să identificam modul în care gândim și simțim noi sau ceilalți și cum să modificăm sau să folosim acest lucru în comunicarea cu ceilalți și în stabilirea și realizarea obiectivelor proprii. Cuvântul „Neuro” se referă la faptul că NLP include cele mai noi cunoștințe despre cum funcționează creierul uman. „Lingvistic” se referă la elementele verbale și non-verbale ale comunicării. „Programare” se referă la recunoașterea și controlul tiparelor din gândirea umană, comunicare și comportament.
Un concept specific NLP-ului este cel de „ancoră”. Ancora este un stimul (poate fi un cuvânt, o atingere, o melodie, un miros, un gust) care a acționat asupra noastră în trecut și ne-a provocat o anumită senzație și care dacă acționează și în prezent declanșează automat, conștient sau inconștient o anumită stare și un anumit comportament.
De exemplu, dacă bunica ne dădea tot timpul când mergeam la ea plăcintă de dovleac și asta ne plăcea foarte mult, de câte ori vom mânca plăcintă de dovleac peste ani, ne vom aduce aminte de bunica. Aceasta este o ancoră pozitivă fiindcă ne-a creat o stare plăcută.
Dacă am fost obligați când eram mici să mâncăm o anumită mâncare care nu ne plăcea de fapt și asta ne crea repulsie, de câte ori vom vedea mâncarea respectivă sau vom simți mirosul ei ne vom simți inconfortabil, aceasta fiind o ancoră negativă. Am folosit acest concept cu fetița mea în momentul în care la a doua serbare la grădiniță a început să plângă imediat după ce a spus primul vers din poezie. După ce am întrebat-o ce s-a întâmplat (fără să obțin vreun răspuns valabil), în perioada următoare nu am mai adus vorba deloc despre acest lucru ca să nu-i induc o stare negativă și să-i formez convingerea că ea pe scena are emoții și nu poate să spună o poezie. În schimb i-am arătat poze cu ea de la serbarea anterioară în care a spus toată poezia, clar si tare, fiind pe scena unui teatru, nu în grădiniță, ca la ultima serbare. I-am arătat și filmulețele cu ea de la prima serbare, arătându-i că este în stare să spună poezii chiar și când se uită în același timp la ea foarte mulți oameni străini care erau în sală. Deci am folosit ca ancore pozitive pozele și filmulețele care îi induceau o stare bună și nu i le-am arătat pe cele de la a doua serbare care îi induceau o stare negativă. Astfel, făcând-o să retrăiască starea pozitivă de prima data, de încredere în ea, am repetata acasă cu un microfon cumpărat între timp, imaginându-ne că este pe scenă. Și astfel, la a treia serbare nu au mai fost probleme, ci a reușit să spună poezia întreagă (avea în mână o hârtiuță cu poezia scrisă de mine, deși nu știa să citească – tot ca ancoră psihică) și să creadă despre ea că e în stare să facă acest lucru și în continuare.
