Copiii, la teatru

Iarna lui 1948. Aveam 8 ani. Era o iarnă bucovineană cum scrie la carte, cu nămeți și viscol subțire. Unicul autobuz Ițcani-Suceava, o biată rablă nenorocită, nu circula. De la difuzorul stației de radioficare am aflat că, în vechea sală „Dom Polski”, venea în turneu Teatrul „Țăndărică” din București. În pofida îngrijorărilor și opreliștei mamei („unde să te duci, băiete, că-s troiene și nici cursa nu mai merge?”) am pornit-o prin zăpadă, de unul singur, nu cumva să pierd povestea lui „Harap Alb”.
Când am ajuns, nu mai era nici un loc, așa că am rămas în picioare, în spatele ultimului rând. Sala era pur și simplu vrăjită – poate și fiindcă pe atunci televiziune nu exista, la cinematograf rulau numai filme alb-negru cu Matrosovi și stahanoviști, iar spectacole teatrale pentru copii n-ajunseseră până atunci în Țara de Sus – așa că reprezentația cu marionete pur și simplu ne-a tăiat răsuflarea: n-am pierdut un cuvințel, am suferit și ne-am bucurat odată cu eroii lui Creangă încât ne-au dat lacrimile și, când s-a lăsat cortineta, am rămas minute bune muți și încremeniți.
A fost primul spectacol de teatru din viața mea și, nu știu prin ce ciudate mecanisme preferențiale ale memoriei, revăd și acum, după 60 de ani, multe dintre scene în amănunt, inclusiv culorile costumelor – ba chiar aud și fragmente din ilustrația sonoră înfiripată din clinchete de xilofon…
… Zilele trecute, am urmărit o premieră la Teatrul „Luceafărul” din Iași, instituție de care m-am despărțit în iunie 2006 – deci, acum aproape doi ani. Nu știu ce mutații ciudate s-au petrecut în lumea școlii românești, dar după un atât de scurt răstimp, am descoperit un cu totul alt public. Complet nepregătit pentru teatru, total neinteresat de ceea ce se petrece în scenă, vulgar până la bădărănie.
Reprezentația (o dramatizare de Ion Hobana după „Omul invizibil” de H.G. Wells) era doldora de elemente spectaculoase, trucaje ingenioase, proiecții cinematografice, manevre tehnice de efect – adică, tot tacâmul apt să țină permanent spectatorul în tensiune, purtându-l din surpriză în surpriză. Dar, de necrezut, parcă se derula pe programul 1, în vreme ce sala era pe 22. Primul gong și scăderea luminii au fost întâmpinate cu un cor de urlete și fluierături de-ți spărgeau urechile. Hărmălaia de stadion rapidist nu s-a potolit nici când actorii au încercat să-și rostească replicile. A fost nevoie de repetate și insistente intervenții ale profesoarelor, care și-au asumat, de voie, de ne-voie, rolul de poliție a sălii.
În fine, acutele s-au mai potolit, rămânând însă, pe tot parcursul reprezentației, un murmur ce aproape acoperea vocile interpreților. Cum se reducea lumina, cum se aprindeau și începeau să danseze zecile de ecrane albăstrii ale telefoanelor mobile, iar din mini-lanterne focalizate se aplicau benghiuri roșii pe nasul actorilor. Circulau din mână în mână pungi foșnitoare cu pufuleți și covrigei (au luat modelul, probabil, din sălile de cinema…) și ronțăiala generală era însoțită de cele mai diverse comentarii și chicote. Apoi au început să-și dea telefoane între ei, de sunau câte cinci odată – prilej pentru așa-zișii spectatori să iasă din sală (chipurile, spre a menaja reprezentația!), pentru asta deranjând câte un întreg rând de scaune. Actorii își dădeau duhul pe scândura scenei – ei, și ce? O singură disponibilitate funcționa din plin: priza la eventuale replici de haz. Care, în scriitura unui clasic englez, nu-s presărate cu umor beteag gen „Vacanța mare”, ci funcționează cu o anume subtilitate, pe care nimeni n-avea chef s-o identifice. Ca să nu mai vorbim despre eventualitatea accesului la ideatica profundă a operei lui Wells, cel atras de „partea întunecată a științei, de aspectele morale care trebuiesc puse în discuție ori de câte ori omul se decide să modifice natura în favoarea sa”. Aș! La ce bun? Canci! Și nu erau copii aduși din cine știe ce cătun amărât, ci, pasămite, din școli reprezentative ale orașului luminii moldave, Iași.
Am două întrebări. Prima: cine-i de vină? Teatrul, școala, familia, televiziunile, internetul, barul, stadionul? A doua, de-a dreptul dramatică: ce-i de făcut?