Marea majoritate a oamenilor îi învinuiesc pe părinți pentru comportamentele agresive manifestate de copiii mici, considerând că un copil care se poartă astfel nu a fost crescut cum trebuie. În realitate, spun specialiștii, aceste comportamente țin în mare măsură de gene, nu numai de modul în care părinții își cresc copiii.
Cercetări recente asupra unor perechi de gemeni identici și non-identici sugerează că factorii genetici joacă, în comportamentul copilului, un rol mai important decât se credea anterior; cu alte cuvinte, în mare măsură aceste purtări agresive se datorează felului de-a fi, înnăscut, al copilului, și nu modului în care este crescut.
Este un punct de vedere ce contrazice viziunea tradițională, deoarece, în ultimii 25 de ani de cercetări, s-a considerat în general, că dezvoltarea comportamentelor agresive la copiii mici se datorează faptului că au avut asemenea modele în familie. Studii anterioare indicau că aceste comportamente încep să se manifeste înainte de vârsta de un an și ating maximum de intensitate între 2 și 4 ani.
Totuși, mai recent, oamenii de știință de la Universitatea din Montreal au constatat că există diferențe substanțiale atât în ceea ce privește frecvența acestor accese de agresivitate, cât și în ritmul în care se schimbă aceste purtări, datorită întrepătrunderii factorilor genetici și de mediu de-a lungul timpului.
În mare parte, stabilitatea și schimbarea comportamentelor agresive la copiii mici țin de factori genetici, explică dr. Eric Lacourse.
”Totuși, trebuie accentuat faptul că aceste asocieri genetice nu înseamnă că traiectoria timpurie a agresiunii fizice este stabilită și nu mai poate fi schimbată. Factorii genetici pot întotdeauna să interacționeze cu alți factori, externi, în lanțul de cauze care explică orice comportament.”
Cu alte cuvinte, faptul că un copilaș e „rău” atunci când e mic, nu înseamnă că el nu se poate comporta cumsecade mai târziu în viață.
Studiul, publicat în Psychological Medicine, a implicat perechi de copii gemeni născuți în Montreal perioada aprilie 1995 – decembrie 1998 și pe părinții acestora. Au fost studiați atât gemeni monozigoți (identici, care provin din același embrion inițial, ce se împarte, la un moment dat, în doi embrioni), cât și gemeni dizigoți, non-identici, care provin din două ovule diferite, fecundate de spermatozoizi diferiți.
Mamele au fost rugate să evalueze intensitatea agresivității fizice manifestate de copiii lor, raportând comportamente precum lovirea cu mâinile și picioarele a altor persoane, mușcarea, trânta, la vârsta de 20, 32 și 50 de luni.
Conform opiniei dr. Lacourse, factorii genetică explică o parte substanțială a diferențelor dintre copii în ceea ce privește manifestările de agresivitate fizică; rezultatele sugerează că efectele modului în care copiii sunt crescuți de părinți s-ar putea să nu fie atât de directe cum se credea.
Totuși, intervențiile educative ale părinților au și ele importanța lor.
Studiile pe termen lung ale agresiunii fizice arată că majoritatea copiilor, a adolescenților și adulților învață, în cele din urmă, să utilizeze alternative ale agresiunii fizice pentru rezolvarea problemelor.
Dr. Lacourse atrage atenția asupra necesității de a gestiona atent comportamentele agresive ale copiilor mici, căci reacțiile negative din partea adulților și a altor copii creează un context în care copilul agresiv se simte îndemnat să își mențină și intensifice purtările agresive, iar aceste cicluri ale agresiunii – între copilul agresiv și frații săi, între el și alți copii ori între el și părinți – pot duce la dezvoltarea unui comportament agresiv cronic.
Sursa: Mail Online / descopera.ro