Copii crescuți de Dumnezeu

Sunt femei, pe lumea asta, răsfățate de soartă. Sunt femei iubite, respectate, femei carismatice, pe care destinul le ține în brațe. Unele sunt binecuvântate cu copii și cu posibilități de a crește acești copii. Nu știu dacă sunt multe sau puține asemenea diamante. Important e că ele există și noi, cei care ne credem mari și tari, ar trebui să le prețuim. Pentru că numai o mamă știe ce înseamnă un copil bolnav. Numai o mamă știe cum e să stai într-un spital cu medici aroganți, cu asistente care te privesc de sus, mai ceva ca doctorii, cu infirmiere morse, care fac nazuri când îndrăznești să le ceri să schimbe un cearșaf. Numai o mamă tremură pe tot parcursul vieții copilului ei. Nu neg și nici nu minimalizez rolul tatălui. Departe de mine asta. Doar că tații nu au instinct matern. Așa sunt construiți. În fine.
Mai sunt femei, pe lumea asta, care suferă. Puse la încercare crunt. Femei care au cancer, femei paralizate de accidente vasculare oribile, femei care sunt nevoite să suporte mutilări fizice greu de imaginat. Și totuși, cât de demne sunt în suferința lor. Le-am văzut, le-am admirat. Am încercat să fiu aproape de ele. Poate am reușit uneori.
Sunt și bunici pe lumea asta. Bunici cu părul alb. Care încep să plângă atunci când tu, medicul, le treci pragul casei. Și îți spun, sfios, printre lacrimi, că le e rușine, că ele sunt bătrâne și locul lor e la cimitir, nu la doctor. Că ele nu te-au chemat, familia te-a solicitat. Bunici care citesc Biblia în fiecare zi. Bunici care, după ce le-ai alinat suferința, aprind pentru tine lumânări duminica la biserică.
Și sunt femeile cu care soarta a fost mereu zgârcită. Despre o asemenea situație vreau să vă vorbesc acum.
***
Mă trezesc devreme, ca de obicei. Fac mental planul pe ziua de azi. Am de mers în multe locuri, am de făcut vizite la domiciliul pacienților. M-am apucat de un curs intensiv de engleză, să-mi țin mintea ocupată. Drumul până la cabinet e guvernat de vocea din boxe, că, deh, m-am modernizat, cursul e pe CD.
O tanti cu o voce plăcută îmi explică ce e ăla past tense. Îmi dă și exemple. Este chiar și o mică scenă de dialog. Ca lumea, cursul. Mă calmează. Nu mai înjur așa la volan. Încerc să mă mențin gentleman în cloaca asta de trafic, plină de melteni și șoferițe din bancurile cu blonde.
La dispensar nu-i multă lume, deși îmi cam bag picioarele în ea reformă și nu consult după programări. Pacientul e primit oricând, așa fac de ani de zile. Văd câțiva copii. Mai văd o gravidă. Mai eliberez câteva rețete compensate. Muncă obișnuită. Termin ce-am de făcut, beau o gură de apă, că m-am lăsat de cola și plec pe teren. Trebuie să merg la o mamă cu care Dumnezeu nu a fost chiar generos. O femeie de vreo 30 de ani, cu un grad de retard. Nu mare, dar suficient încât să aibă probleme majore la citit, să nu cunoască banii, să aibă dificultăți de vorbire. Am eu o bănuială că i se trage de la bătăile pe care le-a primit când era mică. Tat’su e un bețiv ordinar. Mai venea pe la mine. Beat. Asta până când m-am enervat și l-am dat afară. Acum mă ocolește. Parcă-mi pasă?
În fine. Femeia de care vă spun nu e măritată, dar are doi copii. Nici ea nu știe cu cine. Ce fel de scursură să fii încât să lași gravidă o asemenea năpăstuită? Țin minte că ea avea deja un copil, o fetiță, când a venit la mine și mi-a spus că nu-i mai vine ce le vine la femei. Și am pus-o la ecograf. Și, surpriză, sarcină în 6 luni. Țin minte cum a plâns pe holurile cabinetului. A născut. Copilul a fost bine. Chiar surprinzător de bine a crescut.
Stau toți trei într-o căsuță mică, reparată de câțiva vecini milostivi, că avea un perete crăpat, bătea vântul ca afară. Trec prin grădina plină de flori și intru. E destul de curat. Copiii sunt mucoși, plini de praf de zvăpăiați ce sunt, dar sănătoși. Nimic grav. Pe jos nu sunt podele, e pământ. Oare cum o fi când plouă? Cum o fi iarna? La naiba! Alții își schimbă parchetul o dată la 2 ani, că nu le mai place culoarea.
Copiii ăștia nu sunt crescuți în puf. Sunt crescuți în tot felul de privațiuni, de către o mamă retardată, dar care îi iubește enorm. Și parcă Dumnezeu, tocmai pentru că se simte vinovat oarecum, nu-și ia mâna de pe ei. Copiii ăștia au fost bolnavi de două ori. În 6 și respectiv 3 ani, de când s-au născut. Asta în timp ce alții, din familii cu posibilități, îmi sunt aduși lunar sau chiar mai des. Cu faringite, bronșiolite, pneumonii, diarei, vărsături, alergii și altele.
***
Câți dintre voi treceți nepăsători în fața unor asemenea povești? Câți dintre voi priviți, vă prefaceți empatici și apoi vă întoarceți la indiferența voastră? Câți dintre voi ați pune mâna pe unelte și ați ajuta la repararea casei unei astfel de familii? Nu mă refer în cazul de față, pentru că tot Dumnezeu a trimis oameni potriviți acolo. Sunt câțiva care strâng bani pentru a-i cumpăra scânduri, să-i poată pune podele. Jur că mă bag și eu. Cu cât îmi pot permite.
Câți dintre voi, cei care locuiți prin orașe, ați fi dispuși să sacrificați puțin din timpul vostru prețios pentru a deschide ochii și a privi în jur la cei care ar avea nevoie de sprijinul vostru? Când v-ați gândit ultima oară și la alții?
Dumnezeu, uneori, crește copii. Pe voi cine v-a crescut?