CONȘTIINȚA MORALĂ

Conștiința morală este glasul lui Dumnezeu în sufletul credinciosului, glas care-l îndeamnă la împlinirea legii morale. Glasul acesta îl poate cunoaște fiecare, căci după credința noastră conștiința s-a născut deodată cu omul. Ea este de obârșie dumnezeiască. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecată nemincinoasă a binelui și a răului, adică regula conștiinței” 622 (Sfântul Ioan Gură de Aur, Expunere la Psalmul 147, 3, Migne, P. G., vol. LV, col. 482).
– La ce-i slujește omului conștiința?
Conștiința slujește drept călăuză la împlinirea legii. Ea este judecătorul neadormit și aspru, care nu se poate cumpăra cu nimic și care se pronunță asupra fiecărei fapte, arătând dacă aceasta este bună sau rea și deci dacă trebuie săvârșită sau nu. Ea își ridică glasul atât înainte de săvârșirea unei fapte, cât și după săvârșirea ei. Înainte de săvârșirea unei fapte, conștiința spune dacă fapta este bună sau rea și ne sfătuiește să o împlinim sau nu. După săvârșirea faptei, tot ea ne judecă. Dacă am ascultat de glasul ei, dacă ne-am împlinit datoria și ne-am ferit de fapte rele, atunci conștiința ne răsplătește cu bucurie, mulțumire și liniște sufletească. Iar dacă n-am ascultat de glasul conștiinței și am săvârșit fapte rele, atunci ea ne pedepsește cu aspre mustrări; simți, adică, neliniște și apăsare în suflet. De aceea, creștinul trebuie să asculte totdeauna de glasul conștiinței sale. Orice lucrare potrivnica conștiinței este rea și aduce pedeapsa, precum citim în Sfânta Scriptură: „Tot ce nu este din credință” (adică din convingere intimă), „este păcat” (Rom. 14, 23).
– Găsim în Sfânta Scriptură pilde despre lucrarea conștiinței?
Da. Iată câteva:
Conștiința îi mustră pe protopărinții Adam și Eva după ce au călcat porunca dumnezeiască (Fac. 3, 10); ea îl urmărește pe Cain, care nu-și mai găsește liniște pentru uciderea fratelui său Abel (Fac. 4, 13); ea oprește pe frații lui Iosif de a-i ridica acestuia viața (Fac. 37, 26); ea aduce căința lui David pentru fărădelegile sale și rămâne statornică în inima lui Iov, care primește cu răbdare toate loviturile vieții (Iov 1, 21); ea rușinează pe acuzatorii femeii păcătoase (Ioan 8, 9); ea naște căința în inima fiului risipitor (Luca 15, și în inima lui Iuda, vânzătorul Mântuitorului (Matei 27, 3-4).
– Poate conștiința să dispară vreodată din sufletul omului?
Niciodată. Ea poate să fie adormită prin nepăsarea omului față de datoriile sale, poate să fie întunecată printr-o viață de păcat, dar nu poate să fie nimicită niciodată, fiindcă ea este de la Dumnezeu. Nici cei mai mari făcători de rele nu pot înăbuși în ei, cu totul, glasul conștiinței. Ea îi urmărește mereu cu mustrările ei, încât mulți ajung la deznădăjduire și-și curmă singuri firul vieții, ca Iuda.
– Ce datorie avem față de conștiința noastră?
Avem datoria de a o păstra totdeauna curată și de a o ține în stare trează prin rugăciune, post, împărtășirea cu Sfintele Taine și prin cunoașterea tot mai temeinică a învățăturii creștine. Căci conștiința morală ne îndeamnă la făptuirea binelui, dreptății și dragostei creștine, adică la împlinirea legii morale.
– Stă în puterea credinciosului să împlinească îndemnurile conștiinței? Se poate hotărî el, când voiește, spre fapta bună sau spre fapta rea?
Da. Credinciosul poate aceasta, fiindcă are voie liberă.
– Ce este voia liberă a omului?
Voia libera este puterea sufleteasca pe care o are omul chiar de la creare și prin care el se poate hotărî fără nici o silă pentru o faptă sau pentru alta. În temeiul acestei puteri, fiecare om este, el singur și nu altcineva, săvârșitorul și stăpânul faptelor sale. Voia liberă este singurul dar asupra căruia omul are stăpânire deplină.
După învățătura Sfintei noastre Biserici, în starea originară voia omului era înclinată spre binele moral; prin păcatul strămoșesc ea s-a înclinat mai mult spre rău, însă fără să-și piardă cu totul înclinarea spre bine. Prin jertfa Domnului nostru Iisus Hristos pe Cruce, i se dă credinciosului un ajutor suprafiresc, adică harul dumnezeiesc, pentru ca să poată învinge înclinarea spre rău și să poată împlini binele moral.
– Unde se vorbește despre voia liberă?
Despre voia libera a omului se vorbește în cuvinte foarte limpezi în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție. Așa citim în Vechiul Testament: „Viață și moarte ți-am pus Eu astăzi înainte, binecuvântare și blestem. Alege viața, ca să trăiești tu și urmașii tăi” (Deut. 30, 19). În Noul Testament Mântuitorul răspunde tânărului bogat: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta și dă-o săracilor” (Matei 19, 21). În alt loc, Mântuitorul plânge soarta Ierusalimului, spunând: „Ierusalime, Ierusalime… de cate ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu ați voit” (Matei 23, 37). Iar Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: „Să știi că tu ai un suflet cu voință liberă… care are putință de a face cum voieste”623 (Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, 4, cap. 18, Migne, P. G., vol. XXXII, col. 478).
Dar și fiecare om cu judecată sănătoasă își dă seama că are voie liberă. Fiecare simte că se hotărăște de la sine pentru o lucrare, ca prin alegere proprie a săvârșit într-o împrejurare o faptă anumita și că ar fi putut tot atât de bine săvârși alta în locul ei. Că este așa îi arată omului și căința pe care o simte pentru unele fapte. Căindu-se pentru unele fapte, omul își dă seama că el n-a fost silit să le facă și că putea să nu le facă, sau chiar avea datoria să nu le facă. Dacă omul n-ar fi înzestrat cu voie liberă, atunci n-ar avea nici un rost și nici un înțeles toate sfaturile, îndemnurile, poruncile și legile ce i se dau. N-ar putea fi vorba nici de virtute, nici de păcat, nici de răsplată, nici de pedeapsă și nici de răspundere. Căci cum i s-ar putea cere omului socoteala pentru o faptă pe care el n-ar fi avut libertatea să o facă? Răspundere are omul numai pentru faptele pe care le-a săvârșit în deplină libertate și conștiință, și nicidecum pentru cele pe care le-a săvârșit din constrângere. (Filocalia, vol. 1, trad. D. Stăniloae, Sibiu).
Libertatea voii stă la temelia vieții morale a omului
De aceea, când sila, frica, neștiința, patimile, deprinderile sau alte împrejurări slăbesc sau chiar întunecă cu totul conștiința omului și lucrarea liberă a voinței sale, atunci în aceeași măsură scade și răspunderea pentru faptele săvârșite în astfel de împrejurări. Libertatea voii stă deci la temelia vieții morale a omului și a întregii rânduieli din societatea omenească.