Fostul președinte Emil Constantinescu afirmă, într-un interviu pentru MEDIAFAX, că la Revoluție românii au dobândit libertatea, dar nu au știut totdeauna ce să facă cu ea, aceasta fiind o probă pe care nu am trecut-o și crede că societatea românească este caracterizată de o profundă criză morală.
Prezentăm integral interviul acordat de Emil Constantinescu:
Reporter: Ce erați și ce făceați la Revoluție?
Emil Constantinescu: La Revoluție eram lector universitar-doctor, din generația care era condamnată să rămână la acest grad în ciuda oricăror performanțe profesionale, dar în același timp reușisem ca, după ani în cercetare și învățământ, în vremuri grele, să nu fac niciun compromis, nici cu Securitatea, nici să scriu vreodată în cărțile mele numele lui Ceaușescu sau al Partidului Comunist.
21 decembrie a fost momentul am hotărât să nu particip sub nicio formă la ședințele de condamnare și atunci m-am regăsit în stradă și am fost printre cei care au rămas în stradă mult timp în Piața Universității și după Piața Universității.
Rep.: Nu ați făcut politică până în Revoluție?
E.C.: Nu. Și sigur imediat după 22 decembrie, când studenții au schimbat vechea conducere a Universității, am fost ales de colegii mei și de studenți în primul rând, care atunci au avut dreptul să aprecieze ei profesorii, am fost ales mai întâi, imediat după ce rectorul a fost alungat de studenți în primul triumvirat care a condus Universitatea: Manolescu, un profesor de la matematică Crsitescu și cu mine. Și sigur după aceea, în primele alegeri, am fost ales pro-rector, apoi rector, dar în ambele alegeri, așa cum era atunci, se stabilise primul regulament după Revoluție, aveai nevoie și de un vot moral, și în ambele cazuri, ca prorector și rector, am avut în unanimitate votul moral al Ligii studenților care atunci se forma și cred că și până astăzi este una din cele mai importante aprecieri pe care am primit-o, deși eram cunoscut ca un profesor foarte dur la examene.
Rep: Aveați așteptări de la Revoluție și să ne spuneți dacă s-au împlinit?
E.C.: Toate idealurile pentru care noi am luptat atunci s-au îndeplinit, chiar mai mult decât credeam, pentru că noi atunci strigam în stradă pentru alegeri libere și am avut alegeri libere. Noi strigam atunci pentru libertate de expresie și de deplasare și am obținut. Avem și libertate de expresie, și de deplasare. Noi vroiam atunci capitalism, democrație. Avem și capitalism și democrație. Și, sigur, dintre toate în primul rând avem libertate, dar nu cred că am știut totdeauna ce să facem cu ea, pentru că aceasta este proba pe care cred că n-am trecut-o, și, de aceea, după 20 de ani, avem instituții democratice, dar ele nu funcționează, avem legi democratice, dar nu se respectă, avem economie de piață funcțională, dar care are o componentă subterană uneori mai puternică decât cea vizibilă. Avem o presă liberă, dar care manipulează și mințile și conștiințele. Și cred că ceea ce poate caracteriza societatea românească astăzi nu este nici criza economică, nici criza politică, nici chiar o criză socială în ciuda unor nemulțumiri, ci este o profundă criză morală.
R: Legat de acest răspuns, unde de află societatea românească acum, la 20 de ani de la Revoluție?
E.C.: Într-un conflict cu ea însăși. Într-un conflict permanent și asta explică de ce această frustrare generalizată a celor care ar avea motive, a celor care n-ar avea motive, pentru că, chiar dacă am cucerit parțial și adevărul despre Revoluție, reconcilierea nu se produce numai prin adevăr, el trebuie și asumat și trebuie și completat cu o căință. Această căință nu a existat niciodată, ci dimpotrivă a fost înlocuită de o agresivitate a celor care trebuiau să-și asume o responsabilitate și politică, și morală, chiar atunci când cea penală nu a funcționat.
R: Mai e valabilă profeția lui Brucan, că românilor le trebuie 20 de ani să învețe democrație?
E.C.: În general, mă agasează această permanentă invocare a profeției lui Brucan. L-am cunoscut bine, în toate ipostazele lui. Era un personaj cinic și crud, un comunist cu spoială capitalistă care a lucrat și ca agent al mai multor puteri, așa încât în niciun caz nu-l văd în chip de instanță morală.
Aprecierea aceea a fost făcută cu o nuanță de dispreț, dar în general pe mentalitatea românească funcționează acest paradox de aroganță și umilință, și între agresivitate și lașitate. Cred că astea sunt de fapt elementele care ne fac din când în când să preluăm anumite sintagme oarecum emblematic, dar fără a face nimic pentru a le schimba.
Este în aceeași situație cu mult prea des citata afirmație a lui Poincaré: „Suntem la porțile Orinetului unde totul e luat ușor!”. N-aveam nimic…, e deja aproape un secol de când puteam face ceva pentru o abordare mai serioasă a evenimentelor. Așa cum și acum nu cred că cei 20 de ani scurși pot să fie priviți nici într-o perspectivă nihilistă, care este total neproductivă și este un amestec de ticăloșie și prostie, dar nici să fie o bază pentru un populism care de fapt este inamicul cel mai perfid al democrației.
