Concepția lui Plotin despre sufletul lumii

Originea sufletului lumii este spiritul. Sufletul lumii este, ca a treia ipostază, principiul fundamental al lumii imanente. El este „mijlocitorul”, între lumea ideală și cea senzorială, întors spre amândouă, rămânând mereu după felul divin, deși mai puțin decât spiritul. Totul este însuflețit, plin de viață, sufletul lumii întrepătrunde totul, ca temeiul a tot ceea ce noi numim suflet și lume. Existențele senzoriale și tot ceea ce este pământesc depind de sufletul lumii, care este, după cum am văzut, un principiu de trecere de la lumea senzorială la cea suprasenzorială. El are o față dublă: una este îndreptată spre divin, alta spre pământesc, spre materie. În partea întoarsă spre divin sufletul lumii este contemplativ, fiind o imagine a spiritului mișcată de nostalgia și iubirea după divin, cealaltă este întoarsă spre materie și natură.
Prima este o imagine a iubirii și a nostalgiei după prototipul ei etern, în timp ce cealaltă parte este o activitate formativă a naturii. Frumusețea naturii se fundamentează pe acest suflet, fiindcă frumusețea nu este altceva decât spiritul care iluminează materia.
– Pasiunile sunt pentru Plotin originea răului
Sufletul lumii este originea plenitudinii energiilor sufletești ale divinităților, demonilor, oamenilor, animalelor și plantelor; al numărului nemărginit de ființe individuale. El însuflețește aceste ființe fără să se împartă în ele, ci rămâne mereu o unitate. Sufletul infinit cuprinde în sine toate aceste suflete. Așa cum spațiul este locul corpurilor, tot asemenea sufletul lumii este locul sufletelor.
Universul este, pentru Plotin, corpul sufletului lumii, iar acesta din urmă interpătrunde întregul univers, fără să se împartă între lucruri. El este puterea ce ține toate lucrurile laolaltă, fundamentându-le pe anumite raporturi (legi, simpatie, iubire, sentimentul de apartenență).
Plotin reprezintă concepția că sufletul este drumul pe care omul poate ajunge la spirit, iar grație spiritului acesta se unește cu originea lui divină. Sufletul este locul unde se află rațiunea, corpul este locul afectelor și al pasiunilor. O concepție eronată ce s-a afirmat – după cum am amintit – până în timpul lui Spinoza. De aici contrazicerile între trup și suflet. Pasiunile sunt pentru Plotin originea răului. Din această pricină, aceia care se află sub puterea pasiunilor sunt guvernați de rău. Dar Plotin afirmă că chiar și omul spiritual este dependent de corpul său, căruia trebuie să-i facă concesiuni. Acesta însă consideră corpul ca fiind ceva străin, ca ceva care se află în calea omului, pentru ca acesta să nu poată trăi o viață duhovnicească. De aceea, sufletul are menirea să rupă, pe cât este cu putință, legaturile lui cu corpul.
– Timpul este ceva devenit și deci trecător
Pentru Plotin sufletul este o substanță imaterială, care se poate despărți de corp, neîmpărțit, simplu și întreg, întreg în fiecare parte a corpului, deși începutul activității lui se află în creier. O idee curioasă a lui Plotin este că sufletul n-ar fi în corp, ci dimpotrivă, corpul în suflet, ca organul acestuia, fiindcă abia sufletul face posibile funcțiunile corpului. Sufletul își formează corpul său, fără de care acesta din urmă n-ar putea fi ceea ce este. Plotin apără din toate puterile nemurirea sufletului și preexistența acestuia. Fiecare suflet are câte o idee în lumea ideală, fiindcă caracteristicile fiecărei individualități sunt determinate de cate o idee. Între individualitate și idee se afla Logosul sufletului individual. Câte individualități umane, atâția „logoi” în sufletul lumii, tot atâtea idei în spirit. Numărul acestor „logoi” nu este infinit, fiindcă același număr de „logoi” revine mereu și mereu în lumea senzorială, dar având de fiecare dată alte destine. Nemărginirea sufletelor și a spiritului constă tocmai în aceea de a putea începe mereu de la început.
Plotin vorbește despre sufletul lumii în legătură cu timpul. Sufletul lumii este supratemporal, dar el produce timpul din sine însuși. Din această cauză timpul este în dependență de natura activă a sufletului lumii. El nu este identic cu eternitatea, fiindcă aceasta a fost mai înainte de timp. De asemenea el nu este în legătură nici cu existența și nu este nici o funcțiune a lumii spirituale și nici a Unului. Activitatea sufletului lumii a voit să devină stăpâna sa însăși și a fost silită spre activitatea formativă și mișcare și astfel a creat timpul, care până acum nu există. Ca atare, pentru Plotin, timpul este ceva devenit și deci trecător. Întinderea vieții sufletești produce timpul. Viața ce se desfășoară în marginile timpului este durata acestuia, viața trecut – trecutul. În acest sens timpul poate fi definit, după Plotin, ca „viața sufletului” considerat în mișcare, prin care acesta trece de la un fapt la altul. Timpul este o imagine a eternității, așa cum lumea senzorială este o imagine a lumii spirituale, iar viața terestră o imagine (copie) a lumii sau vieții cerești. Timpul n-are o existență în afara sufletului și nici eternitatea în afara vieții spiritului. Timpul este, deci, o apariție a sufletului. El există numai în suflet și cu sufletul, ca și eternitatea în existență. În clipa în care activitatea sufletului a încetat, nu mai rămâne decât eternitatea. O idee centrală a filozofiei neoplatonice este că numai spiritul este viața adevărată. (N.B. www.crestinortodox.ro)