COMUNIUNE FRĂȚEASCĂ ÎN BISERICĂ ȘI MISIUNE SPIRITUALĂ ÎN SOCIETATE (fragmente)

„Păstorul cel bun își pune viața pentru oile sale” (Ioan 10, 11)
Vocația arhipăstorului în Biserică: responsabilitate și dăruire de sine pentru mântuirea celor păstoriți de el
Slujba de întronizare a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române are la bază slujba de TE-DEUM care se săvârșește în ziua numelui Patriarhului și a celorlalți ierarhi ai Bisericii noastre.
Textul Apostolului (Evrei 13, 17-21) și textul Evangheliei (Ioan 10, 9-16) care se citesc în timpul acestei slujbe scot în evidență adevărul că, în conștiința apostolică a Bisericii și în învățătura Domnului nostru Iisus Hristos, slujirea de păstor de suflete este în primul rând responsabilitate sfântă pentru mântuirea credincioșilor și iubire jertfelnică pentru ei. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe credincioși zicând: „ fraților, ascultați pe conducătorii voștri și vă supuneți lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă acesta cu bucurie, și nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos” (Evrei 13,17). Vedem că ascultarea și supunerea duhovnicească a credincioșilor față de păstorii lor spirituali sunt strâns legate de privegherea și responsabilitatea păstorilor pentru mântuirea celor încredințați lor spre a fi păstoriți, adică a fi hrăniți din cuvintele Sfintei Scripturi, din Sfintele Taine ale Bisericii și din lumina vieții Sfinților lui Dumnezeu.
În continuare, în aceeași epistolă către Evrei, Sfântul Apostol Pavel cere credincioșilor să se roage pentru el și pentru ceilalți păstori de suflete: „rugați-vă pentru noi; căci suntem încredințați că avem un cuget bun, dorind ca întru toate cu cinste să trăim” (Evrei 13, 18). Acest îndemn apostolic a devenit practică a Bisericii care în fiecare eparhie a ei se roagă la toate slujbele pentru arhipăstorul acesteia cerând lui Dumnezeu „să-l dăruiască Sfintelor Sale Biserici în pace, întreg, cinstit, drept învățând cuvântul adevărului Său” (Sfânta Liturghie, pomenirea Chiriarhului după cântarea Axionului). La rândul său, Sf. Apostol Pavel se roagă lui Dumnezeu pentru întărirea sau intensificarea vieții spirituale a credincioșilor spre slava lui Hristos, zicând: „Dumnezeul păcii, Cel ce prin Sângele unui testament veșnic a înviat din morți pe Păstorul cel mare al oilor, pe Domnul nostru Iisus, să vă întărească în orice lucru bun, ca să faceți voia Lui și să lucreze în noi ceea ce este bineplăcut în fața Lui, prin Iisus Hristos, Căruia îi fie slava în vecii vecilor Amin.” (Evrei 13, 20-21)
Din lectura textului Apostolului se vede clar că toată lucrarea pastorală din Biserică are ca scop întărirea vieții spirituale și săvârșirea faptelor bune spre slava lui Hristos „ Păstorul cel mare al oilor” cuvântătoare, Capul Bisericii și Arhiereul veșnic, Care a descoperit și împărtășește iubirea Preasfintei Treimi tuturor oamenilor, pe măsura credinței lor și a dorinței lor de-a dobândi viața veșnică.
Cât privește textul Evangheliei care se citește la întronizarea Patriarhului, acesta ne învață că Domnul nostru Iisus Hristos este Păstorul cel Bun, deoarece El Se dăruiește pe Sine, pentru ca oile Sale „viață să aibă, și din belșug să aibă” (Ioan 10, 10), adică viață veșnică sau fericire veșnică, după cum tâlcuiesc Sfinții Părinți ai Bisericii (Sf. Chiril al Alexandriei).
Sf. Ioan Gură de Aur spune că, întrucât Hristos are grijă de mântuirea oamenilor, Se numește pe Sine Păstor, iar când îi aduce pe oameni la Tatăl, Se numește pe Sine ușă: „Eu sunt ușa; dacă va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla.” (Ioan 10, 9).
Tâlcuind cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos „Eu sunt ușa”, marele teolog român Dumitru Stăniloae scrie: „Hristos se afirmă ca singura ușă a oilor cuvântătoare spre Tatăl. Dar e și singura ușă prin care Dumnezeu intră la oile cuvântătoare. El e unicul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, pentru că e și Dumnezeu, și om. (…) Hristos e ușă la Tatăl pentru toți și a Tatălui către toți. Dar e în mod special ușă a celor ce conduc pe oameni spre (Dumnezeu) Tatăl și pe Tatăl, sau pe Dumnezeu în general, spre oameni, adică (ușă) a păstorilor aleși dintre oameni”. Apoi el mai precizează că Hristos este și „ușa prin care intră și ies oile înseși. Prin umanitatea Lui intră oile cuvântătoare la Dumnezeu, aflând o pășune spirituală. E ușor și folositor a intra prin Hristos și la Tatăl, dar și a ieși cineva din sine spre semeni. Hristos este singura ușă prin care omul iese din închisoarea egoismului și omenescului închis în lume”.
Sfinții Părinți ai Bisericii care au explicat Evanghelia după Ioan, în special Sfinții Ioan Gură de Aur și Chiril al Alexandriei, au remarcat că Păstorul cel bun se deosebește atât de furii sau hoții care intră în staulul oilor pentru a răpi, cât și de cei ce păstoresc doar pentru plată, arătând că scopul prim și ultim al lucrării pastorale nu trebuie să fie profitul personal, ci mântuirea credincioșilor, adică apărarea lor de cei ce răstălmăcesc dreapta credință și sfâșie unitatea Bisericii, precum și conducerea credincioșilor pe calea unirii lor cu Hristos prin rugăciune și fapte bune.
Vorbind despre marea responsabilitate a păstorilor Bisericii, Sf. Ioan Gură de Aur († 407) zice: „Este o încercare mare păzirea Bisericii, o primejdie mare care are nevoie de multă înțelepciune și de un curaj ca cel despre care vorbește Iisus Hristos, acela ca să-și dea viața pentru oile sale, ca niciodată să nu le părăsească, ca să fie tare, ca să stea cu curaj în fața lupului. În aceasta se deosebește păstorul de mercenar. Acesta se îngrijește puțin de oile sale, și nu veghează decât pentru propriul său interes, dar celălalt se uită pe sine însuși, și veghează în mod unic numai la mântuirea turmei sale”.4 Iar Sf. Chiril al Alexandriei, vorbind despre păstorul cel bun zice: „Păstorul cu adevărat bun nu vine pentru nimic rău în staulul oilor, urmărind mai degrabă folosul lor și lucrând cu tărie ceea ce crede că le va fi de mult folos”.5 Când distinge între păstorul plătit sau motivat doar de câștigul imediat și păstorul cel bun care lucrează pentru mântuire, Hristos – Domnul zice că în caz de primejdie, când vede lupul venind, „cel plătit fuge pentru că este plătit și nu-l doare inima de oi” (Ioan 10, 9 – 16). Expresia „nu-l doare inima de oi” indică faptul că, prin contrast, cea dintâi calitate a unui bun păstor de suflete este aceea de a avea o inimă milostivă, care suferă pentru credincioși, o inimă plină de iubire jertfelnică pentru Biserică. Cu alte cuvinte, păstorul cel bun este un om care pune mult suflet în tot ceea ce face pentru mântuirea sufletelor altora. Însă această inimă milostivă a păstorului de suflete se formează în primul rând prin permanentă rugăciune către Hristos, Păstorul cel Bun, și către toți sfinții Lui, mai ales către cei ce au fost ei înșiși păstori de suflete, „mari dascăli ai lumii și ierarhi”.
(† DANIEL,
Arhiepiscop al Bucureștilor,
Mitropolitul Munteniei și Dobrogei
Locțiitor al Tronului Cezareei Capadociei
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)