La începutul Primului Război Mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temută închisoare. Nimeni nu reușise să evadeze vreodată de acolo. În general, cei trimiși aici erau condamnați la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave și ispășeau o pedeapsă foarte mare. Deși era atât de bine păzită, într-o seară, un criminal a scăpat. Toată noaptea, gardienii l-au hăituit cu câini, însă, spre dimineață, i-au pierdut urma într-o pădure.
Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană o luminiță la fereastra unei case. Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare și haine. Cu disperare, a năvălit în odaia mică, unde o imagine cu totul neașteptată îl țintui în loc: o tânără femeie plângea lângă un copilaș micuț, care, de asemenea, scâncea. Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea totuși chipul palid și slăbit al femeii. Parcă trezit dintr-un coșmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mamă să nu se sperie, se așeză alături și o întrebă ce o face atât de nefericită. Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că soțul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban și că, de foame și frig, copilașul s-a îmbolnăvit. „Lasă femeie, îi spuse pușcăriașul, o să te ajut eu.“ „Nu vreau să furi pentru mine și nici să sufere cineva nu doresc.“ „Nu-ți face griji, nu va suferi nimeni!“, i-a răspuns omul și a luat-o pe femeie cu el. Când au ajuns împreună în fața poliției, aceasta l-a întrebat mirată: „Ce faci?“ „Lasă, ți-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino!“ Intrând cu ea în clădirea poliției, omul s-a predat, iar când șeful poliției a venit să vadă cu ochii lui dacă periculosul pușcăriaș este în sfârșit prins, acesta îi spuse: „Femeia aceasta m-a găsit în casa ei când încercam să fur câte ceva și m-a adus aici. Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită!“
Cu lacrimi de recunoștință în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensă foarte mare, deoarece puțini credeau că cineva l-ar putea prinde și preda pe criminal. Bucuros că îl avea acum prizonier, șeful poliției a plătit imediat femeii suma enormă, după care l-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub pază strictă. După câteva zile, femeia, cerând o audiență la directorul pușcăriei, i-a povestit acestuia totul, așa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de bunătatea deținutului său, cu ocazia unei sărbători ce se apropia, directorul l-a grațiat, căci era obiceiul ca, o dată pe an, să fie eliberat pușcăriașul care s-a purtat cel mai bine. Timpul a dovedit că omul acela se schimbase cu adevărat, căci niciodată nu a mai făcut ceva rău.
(Augustin Păunoiu – povestiri-cu-talc.blogspot.ro )
