Colecționarul este, prin natura măduvei care-i zburdă prin os, o făptură țâșnită spectaculos din turmă. Într-o măsură cât se poate de firească, el poate aduna orice extravaganță: de la copite de țap, până la pluguri primitive și arme feudale. Putem, prin urmare, spune, fără teama de a da greș, că doar colecționarii mărunți în imaginație adună fleacuri cum ar fi tablouri de Monet ori sculpturi de Brâncuși. De pildă, într-una din zilele mai curânde ale vieții mele, am avut prilejul de cunoaște un ins care aduna măști ale foștilor lideri comuniști de ieri și de azi. I-am privit cu interes colecția și știu că mi-a luat foc sucul gastric, fiindcă măștile păreau atât de vii, încât nu m-ar fi mirat să încingă pe loc un congres, ca-n vremurile bune.
Dar anii de după Revoluție au mai îmbogățit cu un gen această branșă, făcând să apară „colecționarii de mandate”, a căror unică preocupare e să nu le expire adezivul care-i fixează de fotoliile de parlamentari sau miniștri. Îi privești și te minunezi: alde Verestoy, Hrebenciuc, Văcăroiu ori Severin au dulapul plin cu mandate în stațiunea parlamentaro-climaterică, și tot nu le ajunge. Normal că te întrebi ce motivație mai poate să aibă cineva, după atâta sacrificiu spre binele comunitar, și poate că te-ai aștepta să se dea la o parte, c-or mai fi și alți amatori de relaxare în stațiunea parlamentaro-climaterică.
Acum aproape două decenii, împreună cu jurnalistul Viorel Ilișoi, aflat acum la „Cotidianul”, am compus niște versuri satirice, într-o revistă a timpului. Mi le aduc aminte, fără vreun efort: „Severin și cu Năstase/ Sunt ca viermii de mătase;/ Tot umflând mereu gogoașa/ Și plecând umil cocoașa/ Prind în senat și-n guverne/ Locuri ’nalte și eterne.”
Asta înseamnă să ai gura pocită.
