În inima Bucovinei, la poalele mărețului Rarău și aproape de masivul Giumalău, se află o comoară greu de prețuit, pe care natura, dar și o seamă de oameni de bine, au protejat-o de-a lungul timpului, oferind-o mai departe urmașilor – Codrii Seculari de la Slătioara.
În adâncurile răcoroase ale pădurii, în care și soarele pătrunde cu greu, trimițând sulițe luminoase prin verdele crud al fagilor ce se înfrățesc cu molizi uriași și brazi ce par a fi acolo de când lumea, descoperi o lume ancestrală, în care timpul se scurge cu altă măsură. O lume în care natura e atotputernică, iar omul un simplu spectator, care nu intervine în mersul firesc al lucrurilor. Aici se găsește una dintre cele mai întinse și mai bine conservate păduri virgine din Europa, cu arbori multiseculari – gigant – molizi de până la 60 de metri ori brazi de până la 55 de metri, dar și cu fagi care cresc până la o altitudine de 1350 de metri, cu mult în afara arealului lor natural.
E o lume magică și plină de simplitate în același timp, în care să vii să redescoperi acea tainică legătură milenară dintre om și natură, în care codrul i-a fost mereu un aliat de nădejde.
Ocolul Silvic Stulpicani – fostă închisoare, și pădurea fără gunoaie
Primul pas care trebuie făcut pentru a vizita Codrii Seculari de la Slătioara este să te adresezi Direcției Silvice Suceava, care gestionează majoritatea rezervațiilor naturale de pe teritoriul județului, sau direct la Ocolul Silvic Stulpicani, amenajat într-o clădire impresionantă, cu un istoric interesant, acolo funcționând mult timp și o închisoare, ale cărei temnițe sunt folosite acum pentru păstrarea arhivelor.
Cei care anunță intenția de a vizita faimoșii codri, căutați și apreciați îndeosebi de oameni de peste hotare, primesc, pe lângă permisiune și un ghid în tainele pădurii – un pădurar care să-i îndrume, să le explice particularitățile zonei și istoria transformării sale în zonă cu grad maxim de protecție.
În incursiunea noastră, ghizi au fost inimosul șef de ocol Radu Miroș și inginerul silvic responsabil de ariile protejate, Nicolae Plaiu.
“Nu avem taxă de vizitare, accesul fiind liber pentru oricine. Le oferim informații, le facem un scurt instructaj, în special îi atenționăm să nu aprindă focul și să nu arunce deșeuri în rezervație. Este îmbucurător că nu am prea avut evenimente nedorite, iar dacă uneori s-a nimerit să avem și vizitatori certați cu civilizația, imediat am organizat o igienizare completă a zonei. Noi ne bucurăm că avem o astfel de zonă în care putem veni să ne liniștim și să ne facem o imagine a modului în care natura lucrează în decursul a zeci și sute de ani. Asta valorează mai mult decât toți banii din lume”, consideră Radu Miroș.
Într-adevăr, în Codrii Seculari Slătioara nu vezi nici măcar un PET aruncat, o pungă ori măcar un chiștoc de țigară. E natură pură, neîntinată și așa trebuie păstrată.
Locuri frumoase, cu oameni harnici
Drumul spre Codrii Seculari are și el farmecul său – în dreapta apele repezi ale râului Suha, afluent al Moldovei, se rostogolesc peste pietrele albicioase, dincolo de ele se văd pășuni bine întreținute, de un verde crud, iar după, păduri semețe, de brad și molid, ale căror vârfuri sunt mângâiate în văzduh de norii ce se vălătucesc albicioși, ca spuma laptelui. Din loc în loc, pe dealuri vezi pășind molcom vacile scoase la păscut ori grupuri de oameni care cosesc ori pun fânul la uscat, pe pante atât de abrupte încât te miri cum de nu se rostogolesc, ci lucrează sfidând legile fizicii.
Frumusețea locurilor e dată și de hărnicia oamenilor, de modul în care îngrijesc aceste dealuri, cu un efort de care majoritatea oamenilor nu au habar, de căpițele de fân și șurile de lemn în care adăpostesc hrana animalelor pentru iarnă, de casele bine întreținute, cu un aer vesel și liniștitor. Până și modul lor aparte de a usca fânul, pe “parcări” – un fel de gard de lemn pe care așează fânul, să se usuce cât mai repede (zilele călduroase fiind mai puține decât în alte zone), face parte din farmecul acestor sate de munte.
Indicatoarele care te îndrumă spre Codrii Seculari se găsesc mereu, dar drumul ciuruit de gropi poate fi descurajant pentru mulți turiști.
Ajungem la destinație, pe versantul estic al Masivului Rarău, la o altitudine de aproape 800 de metri, de unde Codrii Seculari se întind pe o suprafață de 1079,54 ha, ajungând până la altitudinea de 1353 de metri.
Intrarea în rezervație este delimitată cu gard și cu o mulțime de panouri indicatoare, cu informații pentru turiști, în română și engleză.
Pe un vechi panou te întâmpină un citat al faimosului poet, gânditor și om de știință Johann Wolfgang von Goethe: “Frumosul este manifestarea legilor tainice ale naturii”.
Umbra codrului se întinde de jur împrejur ca o prezență atotputernică, deja este mai răcoare, iar mirosul de flori de câmp și iarbă din fânețe se amestecă amețitor cu cel de pământ umed, frunze și lemn. Bine ai venit pe tărâmul veșniciei….
Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte
Chiar de la primii pași, vegetația, prezentă sub fel și fel de forme, chiar și acolo unde nu te așteptai, te uimește și te încântă. La poalele arborilor ce străjuiesc pădurea pe margini găsești ciuperci bune și nebune, crescute prin covorul de verdeață și flori în culorii vii. Dar de cum te afunzi în codru, peisajul se schimbă, arborii se îndesesc iar trunchiurile prăbușite, de care nu se atinge nimeni, chiar de lemnul e de bună calitate, indică deja că ai intrat în zona cu restricții.
“Suntem în suprafața din rezervație care până în 2000 era așa-numita zonă tampon, în care erau permise doar lucrările de igienizare a pădurii. Din 2000 și această suprafață este ocrotită integral, nu mai este permisă nici un fel de lucrare. Nici măcar copacii căzuți nu se mai ridică, nu se permite nici împădurire – natura este lăsată să lucreze singură”, explică șeful ocolului silvic Stulpicani, Radu Miroș.
Înaintăm pe o potecă bătătorită de tălpile celor care au vizitat Codrii Seculari, dar de o parte și de alta, natura își vede de cursul său, nestingherită.
Verzi covoare de mușchi, tivite cu ferigi și alte plante, dintre care multe specii protejate, se-aștern în cale, iar bușteni, căzuți cine știe când, sunt acum acoperiți cu un strat de verdeață, ca și cum ar fi devenit una cu solul.
Avansăm tăcuți în adâncurile întunecoase, ca într-o biserică a naturii, care, în loc de strane, are imense trunchiuri prăvălite, acoperite cu mușchi și noi arbori, ce se hrănesc din predecesorii lor, urmând să le ia locul.
Ciclul vieții are aici un alt ritm, iar moartea se dovedește a fi doar o etapă spre o nouă viață.
Trunchiurile arborilor sunt învelite într-o pătură magică, verde, fremătândă, care îi face să fie vii chiar și după moarte, după ce se prăbușesc obosiți de veacuri, încărcați de omătul iernilor sau învinși de vânt. Din ei răsar deja alți arbori, care se ridică semeți din pătura de verdeață, printre floricele și ferigi.
Natura a găsit secretul tinereții fără bătrânețe și vieții fără de moarte.
“Catedrala de lemn a Rarăului” sau “ultimul dinozaur de lemn”?
Aici, pe tărâmul veșniciei, în Codrii Seculari de la Slătioara, povești vechi de sute de ani stau scrise în inelele arborilor a căror grosime o pot cuprinde cu greu doi-trei oameni vânjoși. Continuăm incursiunea prin ancestrala lume forestieră, pășind pe un pământ încărcat de istorii ascunse, străbătut de nodurile viguroase ale rădăcinilor ce șiroiesc pe pământ, la suprafață, ținând loc de trepte.
Codrii Seculari Slătioara reprezintă cea mai veche pădure virgină de rășinoase din Europa, ca suprafață, dar nu și ca vechime, fiind depășită de o rezervație din Germania.
Nu degeaba zona este recunoscută drept “Catedrala de lemn a Rarăului”, ori “ultimul dinozaur de lemn”, titulaturi ades folosite de fostul șef de ocol, Emanuel Havrici, un promotor al acestui tezaur inestimabil al naturii.
Cu toate acestea, în afara vizitelor organizate de școli, cu elevii, turiștii români sunt prea puțin interesați de acest obiectiv, mai mulți fiind vizitatorii străini, care se declară fermecați de ce găsesc aici.
“Am avut destul de multe solicitări de la grupuri de turiști străini – din Elveția, Austria, Germania, Ungaria etc. Toți au rămas impresionați, spunând că în țările lor nu au unde vedea asemenea păduri. Cel mai mult au apreciat prezența arborilor cu vârste de 300 – 400 de ani, conform estimărilor specialiștilor, precum și dimensiunile impresionante ale acestora, unele exemplare, în special de brad, ajungând la diametre de 1,40 m și înălțimi de 55 -56 de metri”, a precizat șeful Ocolului Silvic Stulpicani.
Din imensa rezervație naturală de aproape 1100 de hectare nu lipsesc nici construcțiile, deși nu au fost ridicate de mâna omului – temple primitive, ale căror coloane nu sunt din marmură, ci din imense trunchiuri prăbușite, încălecate bizar, ca așezate de o mână uriașă.
Trecând pe lângă ele sau pe dedesubt, după cum îți impune drumul ales, te simți mic și copleșit în fața unor dovezi atât de evidente ale forței naturii, care s-a “jucat” cu arborii seculari de parcă ar fi fost simple bețe de chibrituri.
Unii au fost pur și simplu smulși din pământ, cu tot cu rădăcini, formând o roată imensă, pe care ar putea juca hora chiar și 10 persoane. Ciclul vieții continuă nestingherit, din arborele răsturnat, printre rădăcinile căruia cresc acum ferigi și flori, urmând să apară altă vegetație.
Alături, ceea ce de la distanță părea o poieniță cu flori se dovedește a fi un pâlc de ciuperci, galbene-pal, completate pe alocuri de fascinanta creasta-cocoșului, ce seamănă cu mult admiratele formațiuni de corali din oceane.
Apa vie și paznicii de piatră
Cu cât înaintezi drumul se îngustează și trebuie să te strecori printre ramurile ce te înconjoară și se agață de tine, ca sute de brațe cu frunze în loc de degete.
În cale, dar și în jur, dai peste o mulțime de pâraie ce susură liniștite, cântând melodii ancestrale, precum corul din biserici.
Tălpile se afundă în pământul moale, trunchiuri prăbușite îți stau în cale, mergi pe punți de lemn ori faci mersul piticului pe sub coloane imense de arbori căzuți, răsuciți și sprijiniți unii pe alții, iar din loc în loc dai și de câte o poieniță, în care poți admira albastrul cerului și norii pufoși, ce se fugăresc, vălătucii lor luând forma unor chipuri de oameni, siluete de animale sau alte produse ale imaginației.
Apoi te scufunzi din nou în codrul des, negru parcă, ce ți se înfățișează în toată măreția sa după ce ochii se obișnuiesc din nou cu lumina mai slabă.
Poteca ce se strecoară printre trunchiuri imense de arbori, printre stânci și bușteni acoperiți de verdeață se sfârșește brusc în Valea lui Ion, pârâu care, în verile secetoase, curge doar în subteran, pentru a țâșni din pământ, curat și rece ca gheața, ceva mai în vale.
Dar cum a plouat recent, ape curate, de munte, ies de peste tot, din pământ și din piatră, formând pâraie cunoscute în popor drept Văiuga, Valea lui Ion, Valea Ursului și Valea Cergăului.
Altele rămân doar un firicel de apă limpede, căutate și apreciate de unii ca izvoare de “apă vie”, la care cunoscuți monahi veneau special, pentru a sorbi din energia codrului.
Cheile Lătoacelor sunt de obicei capăt de drum pentru cei care se aventurează în Codrii Seculari. Acolo dai de uriași de piatră, pereții drepți, greu de escaladat chiar și de profesioniști, fiind o formidabilă barieră naturală, care a permis ca adâncurile pădurii să rămână neatinse de om.
La ieșirea din pădure, pe același vechi panou descoperi o altă inscripție, din Heraclit: “Naturii îi place să se ascundă, rațiunii omenești să o descopere”.
Refugiul animalelor, insectelor și plantelor rare
În această rezervație – monument al naturii, trăiesc liniștiți, nestingheriți de invazia oamenilor, urși, lupi și alte animale specifice zonelor de munte, precum și specii rare, precum râsul (monument al naturii), jderul, bursucul, huhurezul, dar și unele specii de păsări ocrotite ca monumente ale naturii – cocoșul de munte, găinușa de alun, corbul ori bufnița (Bubo Bubo).
Cei care au studiat această pădure – fenomen al naturii au descoperit peste 450 de specii de mușchi, adică un record absolut pentru o rezervație, cel puțin în România, mai ales că multe din aceste specii nici măcar nu erau cunoscute până atunci.
Celebrul biolog român, suceveanul Ioan Nemeș, a descoperit aici 5 specii noi de fluturi dar și o specie unică în lume – cărăbuș rarăurense.
În plus, pe lângă specii rare de flori, precum clopoțelul de stâncă, omagul – plantă otrăvitoare, dar și cu forțe vindecătoare, piciorul cucoșului, tilisca – iarba vrăjitoarei, capabilă să redea tinerețea și să facă fertile pântecele femeilor, planta carnivoră foaia grasă, aici se regăsesc aproape toate speciile de orhidee din flora României (papucul doamnei, mlașița, listera ovata etc.), dar și ferigi rare, precum limba cerbului sau feriga de piatră. În pâraie a fost depistată specia rară Hildembrandia rivularis (alga roșie de apă dulce), iar pe creste arbori de tisă – arbore foarte rar, cu lemn extrem de valoros, dar și extrem de toxic, încât în popor se spune că până și umbra sa este otrăvitoare.
Tot aici se găsesc și merișorul de piatră, dar și tămâița (tulichinul pitic).
Existența acestor exemplare de floră și faună e cea mai de preț comoară ascunsă în Codrii Seculari ai Slătioarei, iar cei care vor să o descopere pot oricând face asta, cu condiția să vină să privească, să se minuneze, dar să nu atingă, întocmai ca într-un muzeu.
Surprizele pe care ni le rezervă acest uimitor tărâm ancestral sunt departe de a fi epuizate, dar demonstrează din plin că intervenția omului, care a limitat suprafața pădurilor, de-a lungul timpului, a afectat inclusiv biodiversitatea acestora.
Tocmai de aceea un astfel de sanctuar al naturii, cum se găsește în Codrii Seculari de la poalele Rarăului, are o valoare mondială, care trebuie prețuită și protejată și de generațiile viitoare.
Istoria de peste 100 de ani a Rezervației Codrii Seculari Slătioara
Codrii Slătioarei au început să fie apreciați pentru unicitatea lor încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, când a prins contur ideea de a se păstra neatinsă o mostră din falnicii codri ai Bucovinei.
“Începând cu anii 1904 – 1907, administratorii de atunci ai pădurii – Fondul Bisericesc Ortodox din Bucovina, au făcut primele demersuri pentru declararea acestei zone ca arie protejată, pe o suprafață de 671 de hectare. Ulterior, în 1913 a fost redusă la 408 hectare. Statutul juridic clar al rezervației naturale este de la 1941, când Consiliul de Miniștri, echivalentul Guvernului de astăzi, a declarat ca monument al naturii o suprafață de 274 hectare din Codrul Secular Slătioara și 44,4 ha în Fânețele Todirescu. Începând cu anii 2000, rezervația a fost inclusă în Sit Natura 2000 Rezervația Rarău – Giumalău. Mai mult, din 2017, rezervația a fost inclusă în Patrimoniul UNESCO, în secțiunea făgete primare din Carpați, aspect care demonstrează importanța acestei rezervații”, a punctat Radu Miroș principalele evenimente din istoria de peste 100 de ani a apariției rezervației.
Meritele principale se datorează profesorului Mihail Gușuleac, care, după Primul Război Mondial, propune includerea în categoria rezervațiilor naturale a Codrului Secular, împreună cu Fânețele Todirescu.
Au urmat apoi ani tulburi, în care arborii seculari au fost la un pas de a cădea cu toții sub tăișul topoarelor. Cheile Lătoace, săpate în munte de un izvor, au fost dinamitate, pentru a facilita accesul spre zonele în care exploatarea lemnului era imposibilă. Sub pretextul prevenirii unor eventuale atacuri de insecte, s-au tăiat 7.200 de mc de masă lemnoasă, prin tăieri de igienă, dar și prin doborârea arboretelui de la marginea codrului secular.
Codrii seculari au fost salvați de intervenția unor oameni care iubeau pădurea și o prețuiau la adevărata ei valoare și care, suportând consecințele de a se opune celor care dețineau atunci puterea, atât la nivel politic, spiritual, dar și bănesc, au oprit exploatarea lemnului și au făcut demersuri pentru protejarea pădurii.
În anul următor, o comisie special creată, sub patronajul Academiei Române, a cercetat situația în teren, venind cu propuneri concrete.
Drept urmare, în 1941, Consiliul de Miniștri declară ca monument al naturii o suprafață de 274,2 hectare, iar de atunci, în timp, suprafața protejată a tot fost mărită, pentru conservarea acestei comori a naturii, la care sute de turiști vin să o admire, mergând pe singura potecă care există și care permite să explorezi doar o mică parte a acestui sanctuar al pădurii.
