Cu fiecare pas în plus, te adâncești în negura pădurii și un fior inexplicabil îți străbate trupul. Telefoanele nu-și au rostul aici, nimeni nu te poate suna, ești rupt de agitația cotidiană. Tăcerea ar fi apăsătoare pentru cei obișnuiți cu vuietul orașelor, dacă vântul n-ar șopti printre ramuri, iar câte o pasăre n-ar țipa din când în când, alertată poate chiar de venirea noastră. Pășești pe rădăcini prin care seva curge de sute de ani, coloanele imense ale arborilor, mai înalte decât blocurile turn, te strivesc sub măreția lor, în timp ce coroana lor e undeva deasupra, cernind razele soarelui într-o ploaie blândă de lumină, ca la amurg.
Dacă n-ai vedea, nu ai crede că arborii sunt înveliți într-o pătură magică, verde, fremătândă, care îi face să fie vii chiar și după moarte, după ce se prăbușesc obosiți de veacuri, încărcați de omătul iernilor sau învinși de vânt.
Aici, pe tărâmul veșniciei, în Codrii Seculari de la Slătioara, povești vechi de sute de ani stau scrise în inelele arborilor a căror grosime depășește uneori înălțimea unui om.
Peste dealuri, peste văi
Pornim la drum din Câmpulung Moldovenesc, pe traseul care duce la Moara Dracului. Mașina nu-și are rost aici, decât pe o porțiune de drum. Restul trebuie străbătut la pas, cu bagajele în spinare. Apele care șiroiesc din munte au săpat drumul, l-au făcut o mocirlă numai bună pentru mistreți, să se bălăcească.
Părăsim noroiul drumului pentru a urca pantele alunecoase, îmbibate de apă, scurtând calea spre Slătioara. Urcând, ai senzația să iei dealul în brațe, mai ales când picioarele refuză să te mai asculte și se duc în vale, alunecând pe vegetația umedă. În față, sprinten ca un cerb care simte chemarea pădurii, ghidul nostru, Vasile Ulian, se cațără cu îndemânarea omului crescut la munte, care știe cum să pună piciorul mai bine, unde să-și lase greutatea și unde sunt cele mai bune puncte de sprijin. N-ai zice că are 66 de ani, când, după urcare, ajuns într-o poieniță, se apucă să cânte, cu veselia întipărită pe chip, în vreme ce noi, cu rucsacuri în spate, dar și cu răsuflarea tăiată, trudim să-l ajungem din urmă.
Din poieniță urcăm spre desișuri mohorâte, unde trunchiuri imense de copaci stau prăvălite, fără ca cineva să le mai ridice, pentru că accesul e mult prea dificil. Albastrul cerului, strecurat printre crengile arborilor de pe coamă, ne dau de veste că se termină pădurea.
“Când eram mic mă grăbeam să ajung la luminiș, pentru că mi se părea că, ajuns acolo, pot atinge norii”, spune nostalgic Vasile Ulian.
Priveliștea care ți se așterne în fața ochilor, de pe culme, merită înzecit efortul de a ajunge acolo. Fânețe cu iarba cosită și adunată căpițe ți se întind la picioare, de jur împrejur, o perdea deasă de brazi și molizi, iar în depărtare, dulcile rotunjimi ale dealurilor împădurite, unduindu-se la nesfârșit, până se contopesc cu cerul de un albastru ireal, încărcat de nori pufoși, ghemotoace de vată de zahăr, pe care copilul din noi ar vrea să le înșface și să le ducă lacom la gură.
Acolo, în unduirea văilor săpate de ape între dealuri, se zăresc și casele Slătioarei, înșiruite ca mărgelele pe ață.
De la un capăt la altul, casele urmează cursul apelor, pâraie izvorâte din munte, care le-au asigurat apa din moși strămoși. Coborâm pe pârâul Ursului, urmăriți de lătrăturile guturale ale unor câini ciobănești imenși, ce păzesc gospodăriile de urșii și lupii care cutreieră pădurea ce li se oprește la poartă.
Multă vreme nu am văzut țipenie de om. Dacă n-ar fi mogâldețele ce se văd cocoțate pe dealuri, cosind și strângând fânul, pe pante ce îți dau amețeli numai când le privești de la distanță, ai crede că ești într-o așezare părăsită.
Dar gospodăriile sunt îngrijite, ulița e curată, nu ca străzile de oraș, unde oamenii aruncă pe jos tot ce se poate, iar gardurile de lemn, croite după modelul dealurilor din jur, cu suișuri și coborâșuri, te îndrumă spre strada principală.
Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte
Dacă la intrarea în Infernul lui Dante, care se rătăcește prin pădure, scria “Lăsați orice speranță voi cei ce intrați”, la intrarea în Codrii Seculari te întâmpină un alt citat, din Goethe: “Frumosul este manifestarea legilor tainice ale naturii”.
Ce frapează cel mai mult, de cum intri în pădure, e faptul că oriunde te-ai uita, vegetația e prezentă sub fel și fel de forme, chiar și acolo unde nu te așteptai.
Covoare de mușchi ți se-aștern în cale, cu marginile înflorate cu petale de flori mai rar întâlnite, ferigi cărnoase se ridică grațioase printre bușteni acoperiți cu un strat de verdeață, ca și cum ar fi devenit una cu solul, iar nodurile viguroase ale rădăcinilor ce șiroiesc pe pământ, la suprafață, îți servesc ca trepte.
O mulțime de copaci, prăbușiți la pământ, cu rădăcinile ridicate neputincioase spre cer, marchează această imagine, a unui paradis terestru.
N-ar părea așa de mulți dacă, la fel ca într-o pădure normală, acești arbori ar fi scoși și exploatați. Ori tocmai aici se ascunde secretul care face din această pădure un loc unic în Europa, o oază de sălbăticie, dar și o demonstrație a felului în care acționează legile naturii, asigurând un echilibru perfect.
“De aici nu se taie nimic, nu se scot nici uscăturile. Tot ce apare, aici crește și aici moare”, spune Ion Mihalea, pădurarul care are în grijă cele 1.100 de hectare pe care se întind Codrii Seculari și zona lor de protecție.
În mod curios, acest ciclu al vieții și al morții se împletește aici cu un alt fenomen, care face ca moartea să fie doar o etapă spre o nouă viață.
Astfel, dacă în alte părți, un arbore căzut la pământ nu rezistă mai mult de doi ani înainte de a se descompune, aici, arbori căzuți cu ani și ani de zile în urmă arată ca și cum n-ar fi trecut decât câteva luni.
Răcoarea din pădurea deasă, în care topoarele nu s-au făcut auzite de sute de ani, conservă lemnul, dându-i viață sub altă formă. Trunchiurile doborâte sunt învăluite într-o cămașă de mușchi de pădure, pe care, din loc în loc, răsar floricele colorate, ferigi și chiar copăcei.
Mai mult, același tip de mușchi a ajuns să crească și pe trunchiurile groase ale arborilor care înfruntă încă vremurile, până la înălțimi impresionante, încât, trecând printre coloanele de verdeață, ai impresia că te afli într-o pădure tropicală și te aștepți ca oricând să-ți apară în cale un animal feroce.
Poteca ce se strecoară printre trunchiuri imense de arbori, printre stânci și bușteni acoperiți de verdeață, se sfârșește brusc în albia Pârâului lui Ion, care, în verile secetoase, curge doar în subteran, pentru a țâșni din pământ, curat și rece ca gheața, ceva mai în vale.
Aici, în Cheile Lătoacelor, păzite de uriași de piatră, se sfârșește incursiunea în adâncurile pădurii neatinse de om, urcarea pe pereții de stâncă, umezi ca după ploaie, fiind imposibilă, mai ales după ce niște bușteni s-au prăvălit de pe culmi, blocând intrarea, situată la câțiva metri deasupra solului.
La ieșirea din pădurea întunecată, în care aveai impresia că a venit seara, te întâmpină o altă inscripție, din Heraclit: “Naturii îi place să se ascundă, rațiunii omenești să o descopere”.
Comoara din Codrii Seculari
În această rezervație – monument al naturii, trăiesc liniștiți, nestingheriți de invazia oamenilor, urși, lupi și alte animale specifice zonelor de munte, precum și specii rare, precum râsul, jderul, bursucul, cocoșul de munte, găinușa de alun, huhurezul și bufnița mare.
Cei care au studiat această pădure – fenomen al naturii au descoperit peste 450 de specii de mușchi, adică un record absolut pentru o rezervație, cel puțin în România, mai ales că multe din aceste specii nici măcar nu erau cunoscute până atunci.
În plus, pe lângă specii rare de flori, precum clopoțelul de stâncă, omagul – plantă otrăvitoare, dar și cu forțe vindecătoare, piciorul cucoșului, tilisca – iarba vrăjitoarei, capabilă să redea tinerețea și să facă fertile pântecele femeilor, planta carnivoră foaia grasă, aici se regăsesc aproape toate speciile de orhidee din flora României, dar și ferigi rare, precum limba cerbului sau feriga de piatră.
Unicitatea acestui loc nu se reflectă doar în imensitatea arborilor care cresc la înălțimi chiar și de 60 de metri, în vechimea lor, fiind găsite exemplare care veghează asupra arborilor din jur de peste 400 de ani, ci și prin existența unor exemplare rare, care au supraviețuit aici tăvălugului civilizației.
Tisa (monument al naturii), sau arborele de fier, cum este cunoscut în popor, pentru duritatea, dar și durabilitatea sa, care l-au făcut să devină lemnul preferat folosit pentru fabricarea arcurilor, influențând din plin evoluția războaielor, dar și semnându-i condamnarea la dispariție în multe zone din Europa, poate fi văzută crescând chiar și deasupra stâncilor Cheilor Lătoace. Tot aici se găsesc și merișorul de piatră, dar și tămâița (tulichinul pitic).
Existența acestor exemplare de floră și faună e cea mai de preț comoară ascunsă în Codrii Seculari ai Slătioarei, iar cei care vor să o descopere pot oricând face asta, cu condiția să vină să privească, să se minuneze, dar să nu atingă, întocmai ca într-un muzeu.
Istoria zbuciumată a Rezervației Codrii Seculari Slătioara
Situați pe versantul sud-estic al masivului Rarău, Codrii Slătioarei au început să fie apreciați pentru unicitatea lor la sfârșitul secolului al XIX-lea, când a prins contur ideea de a păstra neatinsă o mostră din falnicii codri ai Bucovinei. Primii pași se fac în 1904 și 1907, când o suprafață de 671 de hectare din pădurile seculare ale Slătioarei a fost pusă sub regim de ocrotire de administrația Fondului Bisericesc. În 1913, suprafața protejată a fost redusă la 408 ha.
După Primul Război Mondial, profesorul Mihail Gușuleac propune includerea în categoria rezervațiilor naturale a Codrului Secular, împreună cu Fânețele Todirescu.
Au urmat apoi ani tulburi, în care arborii seculari au fost la un pas de a cădea cu toții sub tăișul topoarelor. Cheile Lătoace, săpate în munte de un izvor, au fost dinamitate, pentru a facilita accesul spre zonele în care exploatarea lemnului era imposibilă. Sub pretextul prevenirii unor eventuale atacuri de insecte, s-au tăiat 7.200 de mc de masă lemnoasă, prin tăieri de igienă, dar și prin doborârea arboretelui de la marginea codrului secular.
Codrii seculari au fost salvați de intervenția unor oameni care iubeau pădurea și o prețuiau la adevărata ei valoare și care, suportând consecințele de a se opune celor care dețineau atunci puterea, atât la nivel politic, spiritual, dar și bănesc, au oprit exploatarea lemnului și au făcut demersuri pentru protejarea pădurii.
Drept urmare, în 1941, Consiliul de Miniștri declară ca monument al naturii o suprafață de 274,2 hectare, iar de atunci, în timp, suprafața protejată a tot fost mărită, pentru conservarea acestei comori a naturii, la care sute de turiști vin să o admire, mergând pe singura potecă care există și care permite să explorezi doar o mică parte a acestui sanctuar al pădurii.
