Urât. „Fiecare zi e pentru mine o victorie asupra urâtului. Sunt așadar un luptător. Ce este urâtul? E starea prin care se exprimă în cotidian nepotrivirea dintre lume și noi, e suferința unei discordanțe fără leac. Această suferință crește sau scade, dar în oricare dintre clipele ei, în minte îți revine aceeași întrebare: Ce caut eu aici?” (Emil Cioran – Caiete)
Urmuz. Avram Leiba Esra-Zissu, alias Demetru Demetrescu-Buzău, cel care şi-a ales mai târziu pseudonimul literar de Urmuz, s-a născut pe 17 martie 1883, la Curtea de Argeş. A urmat cursurile Colegiului ”Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. A făcut Facultatea de Drept şi s-a angajat ca judecător. A ajuns în 1913 grefier la Înalta Curte de Casaţie a României. Pentru toţi cei din jur, Urmuz era un funcţionar cu apucături bizare. A început să scrie fără nicio intenţie de a produce capodopere literare, ci doar pentru a-şi amuza fraţii şi surorile cu parodii. Textele sale i-au atras atenţia lui Tudor Arghezi, care i-a deschis calea spre publicistică. Primele texte au fost publicate sub pseudonim în 1922, în revista Cuvântul românesc. Un an mai târziu, Urmuz s-a sinucis fără nicio explicaţie în ziua de 23 noiembrie 1923. Cunoscuţilor le vorbise despre moarte, exprimându-şi dorinţa de a muri în chip original, fără nicio cauză. „Urmuz este artistul care s-a sinucis fără niciun temei, doar din dorința de a demonstra că a-ți lua viața nu este decât unul din actele banale ale existenței în această lume. Iar demonstraţia i-a reuşit de minune. Nici măcar nu a făcut-o pentru a atrage atenţia asupra operei sale, aşa cum s-a mai întâmplat cu alţii, pe alte meleaguri. Nu s-a sinucis nici dezamăgit în amor, obicei îndeobşte cunoscut şi la noi, şi la alţii, practicat şi de cei cu puţină instrucţie, dar şi de nume mari ale literaturii. Fără îndoială, gestul său se cere luat ca atare. Nu are nimic straniu, nu este nimic de neînţeles. Moartea vine şi gratis, şi atunci când o chemi”, spunea despre moartea lui Urmuz Lucian-Vasile Szabo. (historia.ro)
Paul Celan. La 23 noiembrie 1920, la Cernăuţi, s-a născut poliglotul, poetul, traducătorul şi eseistul de limba germană Paul Celan (pseudonimul lui Paul Peisah Antschel) (d. 20 aprilie 1970, Paris, Franța), unul dintre reprezentanţii de seamă ai modernismului. Viaţa lui Paul Celan a avut o traiectorie sinuoasă: s-a născut la Cernăuți, într-o familie de evrei germanofoni. În anii 40, părinţii lui mor deportaţi într-un lagăr din Transnistria. Iar Celan e marcat profund de Pogrom. Paul Celan a trăit în Austria, România și apoi în Franţa. A scris în limba germană și a tradus în germană literatura română, portugheză, rusă, engleză și franceză, iar din germană a tradus în română povestirile lui Franz Kafka. A colaborat la prestigioasa revistă Secolul 20 din România. Este considerat unul dintre marii poeți moderni ai lumii. Și asta merită de știut pentru a înțelege ce personalități s-au format la Cernăuți, în perioada interbelică, când capitala Bucovinei era un mare centru universitar, dar și un model de conviețuire și toleranță interetnică. Din păcate, Paul Celan nu e un nume foarte cunoscut în România. În Germania, el e inclus în programa şcolară. La Paris, în noiembrie 1951, a întâlnit-o pe graficiana Gisèle Lestrange, cu care s-a căsătorit la 21 decembrie 1952, în ciuda opoziției familiei aristocratice a Gisèlei. În următorii 19 ani, ei și-au scris peste 700 de scrisori în care se resimte influența stilului lui Franz Kafka din Scrisori către Milena. Celan a purtat și o corespondență celebră și de valoare literară cu scriitoarea Nelly Sachs, viitoarea laureată a Premiului Nobel pentru literatură. Numit profesor de limba germană la École Normale Supérieure, Celan și-a continuat activitatea de traducător. În 1955 a fost naturalizat cetățean francez. A trăit la Paris până ce, după o viață plină de suferințe, s-a sinucis (s-a înecat în Sena) în jurul datei de 20 aprilie 1970. “Doar mâinile adevărate scriu poezii adevărate. Nu văd nicio diferență de bază între o strângere de mână și o poezie.” (Paul Celan) Corona. “Toamna-mi mănâncă frunza-i din palmă: suntem prieteni. / Vremea din nuci o cojim şi-i învăţăm să se ducă; / vremea se-ntoarce în coajă. / În oglindă-i duminecă, / în vis este somn, / adevăr gura grăieşte. / Ochiul meu se apleacă spre sexul iubitei: / noi ne privim. / Ne spunem ceva de-ntuneric, / ne iubim ca mac şi memorie, / dormim ca vinul în scoici, / ca marea în raza de sânge a lunii. / Stăm la fereastră îmbrăţişaţi, ei se uită din stradă la noi: / e vremea să ştie! / E vremea piatra să purceadă a-nflori, / neliniştea-n inimă să se abată. / E vremea, vremea să vină. / E vremea.” (Paul Celan)
Gherasim Luca. Gherasim Luca (născut Salman Locker, 1913, București – d. 9 februarie 1994, Paris) a fost un teoretician al suprarealismului și un poet român-francez, evreu de origine, care a trăit și activat în România și Franța. A scris mai ales în limba franceză. Luca a aderat de foarte tânăr la mișcarea avangardistă, fiind un membru marcant al grupului de la Alge (1930-1933). S-a alăturat grupului format din Gellu Naum, Victor Brauner. La Paris va colabora cu alți artiști celebri (Jean Arp, Paul Celan și Max Ernst), producând un număr impresionant de colaje, desene, obiecte sau texte-instalații. Din 1967, a citit fragmente din opera sa la Stockholm, Oslo, Geneva, New York City și San Francisco. Documentarul TV din 1988, portretul său realizat de Raoul Sanglas Comment s’en sortir sans sortir, l-a făcut extrem de popular în Europa. Cu toate acestea, în 1994, a fost evacuat de proprietari din apartamentul său (unde nu plătise de câțiva ani chiria), sub pretextul unei curățenii generale. Luca, care a locuit timp de 40 de ani în Franța, fără nici un fel de acte, a avut o singură reacție: la 9 februarie, la vârsta de 80 de ani, s-a sinucis, sărind în Sena, exact ca prietenul său, Paul Celan, de pe același pod.
Stefan Zweig. S-a născut pe 28 noiembrie 1881, în Viena, într-o familie bogată de evrei. A studiat filozofia la Universitatea din Viena, iar în 1904 și-a susținut doctoratul cu o teză denumită „Filozofia lui Hyppolite Taine”. În 1934, după venirea la putere a lui Hitler în Germania, a părăsit Austria cu destinația Anglia. A trăit până în 1939 în Londra. Din cauza războiului și a ascensiunii lui Hitler în Europa, Zweig a traversat oceanul și s-a stabilit în New York în 1940, unde, la început, timp de două luni, a fost oaspete al Universității Yale din New Haven, Connecticut. Ulterior, împreună cu cea de-a doua soție a închiriat o casă în Ossining, New York. Pe 22 august 1940 s-au mutat în Petropolis, Brazilia, un orășel de munte aflat la 68 de kilometri nord de Rio de Janeiro și populat în majoritate de imigranți germani. Deprimat din cauza situației din Europa și a viitorului umanității, Zweig i-a trimis o scrisoare prietenului său Jules Romains, în care îi mărturisea că nu se poate identifica nicicum cu persoana a cărui poză se află în pașaport. Nu se admitea pe sine ca exilat. Pe 23 februarie 1942, soții Zweig au fost găsiți morți în casa lor, ținându-se de mână, după ce au luat o supradoză de somnifere. Locuința lor din Brazilia a fost transformată ulterior într-un centru cultural numit Casa Stefan Zweig.
Singurătate. Omul care trăia singur. Un angajat al companiei Nokia s-a sinucis la Timișoara. Omul era într-o depresie cumplită. Și-a sunat soția, apoi a deschis geamul și a pășit în gol, de la etajul cinci. Acolo și atunci a considerat el că trebuie să se termine. Avea 38 de ani, doi copii și lucra de 15 ani la aceeași multinațională. Oare cât de mult ne mai pasă de celălalt și de suferința lui, dincolo de propriul salariu, confort, egoism…? Omul acela nu trăia singur. Chiar nimeni n-a văzut, n-a simțit furtuna din el și dezastrul iminent care pândea? Cât de complet izolat se va fi simțit acest om… Moartea lui este eșecul tuturor celor care l-au cunoscut și, fundamental, n-au ridicat un deget. Nu există oameni singuri, ci oameni care nu se simt iubiți. Iubirea vine doar de la ceilalți, dacă vine. Aici n-a venit… (Paul Palencsar)
Oda zilei fericite. ”De data asta lasă-mă / fii fericit, / nimic nu i s-a întâmplat nimănui, / Nu sunt nicăieri / doar se întâmplă / că sunt fericit / Pentru cele patru colțuri / a inimii, mersul pe jos, / dormind sau scriind. / Sunt fericit. / Sunt mai nenumărat / decât iarba în preerii, / pielea mea se simte ca un copac aspru / Pământul și aerul cântă ca o chitară. / Tu ești lângă mine în nisip / ești nisip, / cânți și ești cântec, / lumea astăzi este sufletul meu, / fii fericit, / fii fericit pentru că da, pentru că respir / și pentru că respiri, / fii fericit pentru că joc / genunchiul tău / și este ca și cum aș atinge / pielea albastră a cerului / și prospețimea sa. / Astăzi lasă-mă numai mie / fii fericit, / cu toate sau fără toate, / fii fericit / cu iarba și nisipul / cu aerul și pământul. Fii fericit!” (Pablo Neruda)
