Lecturi. Joe Biden îl întreabă pe Putin: – Sunt interesat de cultura rusă. Ce mi-ați recomanda să citesc din Dostoievski? – „Idiotul”…
Fata (şi gâsca). (Undeva, în vechea Rusie). Rifca o întreabă pe doamna Weiss, care are o prăvălie cu gâşte: – Ei, ţi-ai măritat fata? – Încă nu. Cu fata e la fel ca şi cu marfa mea. Toată lumea se uită, o pipăie, dar nu cumpără.
Abuzuri (3). Reuben H. Markham, corespondentul la București al lui Christian Science Monitor în volumul apărut în 1949, România sub jugul sovietic, e și el necruțător: „Nici nu vreau să mă gândesc la câte femei au fost violate, dar numărul lor a fost, în orice caz, foarte mare. Dacă erai femeie, puteai fi violată în casă, pe trotuar sau târâtă cu forța în câte un magazin. Au fost violate femei aparținând unor familii respectabile, unde rușii erau primiți ca oaspeți, ori chiar din familii comuniste. Timp de 12 luni, prin toate satele și orașele prin care treceau soldații sovieticii, românii vegheau zi și noapte ca să-și ascundă femeile, atunci când rușii se apropiau sau, pur și simplu, când auzeau vreo bătaie în ușă. Femeile se ascundeau adesea în lanuri de porumb sau în păduri. Uneori, violurile erau urmate de împușcături. România nu mai văzuse, de mai bine de un secol, o astfel de revărsare de sălbăticie (…). Mai apoi, motivația jafului s-a schimbat oarecum. Acei nomazi nu s-au mai mulțumit cu simple furturi; au trecut la jafuri în toată legea. Voiau să pună mâna pe câte ceva, pentru a lua cu ei acasă, de pildă, covoare, bijuterii, îmbrăcăminte fină, bani; în consecință, pe unde treceau, jafurile se țineau lanț. (…) În timpul acestei lungi perioade de teroare și sălbăticie, tâlharii ruși erau deasupra legii. Nici un român nu se putea apăra efectiv. Dacă cineva opunea rezistență când era atacat în tren, pe stradă sau în propria lui casă, risca să fie imediat împușcat. Dacă locuitorii unui sat se apărau de incursiunile soldaților ruși, ei erau arestați și acuzați de răzvrătire împotriva Uniunii Sovietice. (…) Armata Roșie obliga, așadar, România să rămână complet lipsită de apărare, în timp ce soldații ei o devastau. Cu toate acestea, când eu, în calitate de jurnalist, m-am referit la «armata de ocupație», ministrul român cu propaganda m-a admonestat sever, pentru că nu m-am exprimat despre soldații ruși cu termenul de «eliberatori». Toate cele de mai sus se referă la jafuri ale indivizilor asupra indivizilor și nu la ceea ce statul sovietic și-a însușit din România”.
Mistificare. Semnificativă rămâne poziția comuniștilor față de jafurile la care se deda măreața ”armată eliberatoare”. Chestiunea e abordată în ședința Consiliului de Miniștri din 15 și 16 septembrie 1944, la care se discută Convenția de Armistițiu. Românul Lucrețiu Pătrășcanu minimalizează actele incalificabile ale barbarilor veniți de la Răsărit. Tupeul e împins până dincolo de limitele bunului-simț. Liderul comunist acuză PNL și PNȚ că ar întreține în rândurile populației o panică falsă, artificială față de Armata Roșie. Iuliu Maniu, prezent la ședință, are tot dreptul să fie nu numai uluit, dar și indignat de o asemenea aberație: „Conducătorii oficiali ai armatei sovietice au declarat oficial și în conversațiile particulare, pe care le-au avut, că ei vin în România ca într-o țară dușmană, ca o armată de ocupație. Vasăzică, vedeți, o atitudine ofensatoare, nu numai contrarie lucrurilor noastre interioare, nu numai contrarie atmosferei, pe care eu mă sileam s-o produc cu toată bună-credința, ci contrarie celor mai elementare reguli de bunăcuviință. Nu puteam noi, un Guvern al României până astăzi libere, vedea că ministrul nostru de război, ministrul de interne și ministrul de comerț și industrie să nu fie primiți de un domn general rus și să fie ținuți cu ceasurile la ușă. Este adevărat că existența noastră depinde în mare parte de Rusia; ne dăm seama de aceasta. Dar nu putem face acte de dragoste când față de noi ei fac acte de ofensă. A trebuit să facem cea mai mare sforțare – morală și politică, domnul Brătianu și eu, nu știu dacă și domnul Titel Petrescu – ca să nu scăpăm cumva un cuvânt de indignare, care știam că ar produce mari pagube intereselor românești. Dar am văzut în ce situație a ajuns Guvernul acesta și eu, când s-au petrecut lucrurile despre care v-am vorbit; știți cum s-a purtat Comandamentul Militar rusesc în modul cel mai umilitor. Știți cum au pus mâna pe toate vasele noastre și au făcut unele acte până acolo, încât un amiral a trebuit să se împuște, s-a sinucis, pentru că au fost făcute acte umilitoare, nu acte făcute numai de un dușman, ci acte umilitoare, care dezonorează. Ei bine, în asemenea condiții, cum poți d-ta aștepta ca noi să facem osanale de dragoste și prietenie, să facem manifestări de prietenie? Când sate de-ale noastre sunt aprinse, când se părăsesc averi de miliarde, când Comandamentul Militar rus nu primește pe membrii Guvernului și evacuează sate întregi – ce vrei d-ta să facem noi? Manifestări de amor, dragoste și iubire? Îți dai d-ta seama ce înseamnă pentru ministrul de război, general de armată, ca să stea la ușa cutărui sau cutărui domn general rus? Și nu o dată, ci de două și de trei ori? Îți dai seama ce înseamnă pentru președintele Consiliului de Miniștri să ceară audiență și pe urmă să fie ținut la ușă? N-a zis nimic. A mers și a doua, și a treia oară. A răbdat. Dar un lucru putem și noi cere, ca, după aceste întâmplări, să nu se ceară de la noi explozii de bucurie și explozii de osanale și iubire față de armata, pe care vrem s-o servim, care însă ne ofensează în măsura aceasta absolut lipsită de orice tact.”
Granițe. – Ivan, ce ai face dacă s-ar deschide granițele URSS? – M-aș urca în primul copac. – Pentru ce? – Ca să nu fiu călcat în picioare de mulțimea care fuge.
Țânțarii ucigași. Unele povestiri despre țânțarii care afectează vara regiunile Rusiei sunt deosebit de tragice. Una dintre ele este legată de taberele de gulag. În tabăra specială Solovki, gardienii foloseau țânțarii ca un instrument de tortură sofisticată. În celulele de izolare din Sekirnaya Gora (Muntele Securii) a fost folosit des. „Șeful s-a supărat și a ordonat să fie pus <la țânțari>”, a scris fostul deținut sovietic Oleg Volkov în cartea sa ”Immersion in the Dark”. Cel mai adesea gol, deținutul era legat de un copac din pădurea Solovki, pentru ca să fie devorat de țânțari. Dacă persoana supraviețuia (cei mai slabi mureau), era aruncată într-o celulă, pentru a suferi de mușcăturile care îi acopereau corpul. Amintiri ale acestui tip de tortură pot fi găsite în numeroasele memorii ale celor care au trecut prin lagărele sovietice, în special în ”Arhipelagul Gulag”, de Alexandru Soljenițîn.
KGB. KGB-ul, devenit faimos în timpul Războiului Rece, a urmat unei succesiuni de servicii de securitate ale statului la fel de înfiorătoare, care au datat din primele zile ale Revoluţiei Ruse, precum CEKA, OGPU, NKVD şi MVD, continuând măsurile violente de securitate a statului la care au recurs țarii despotici încă de pe vremea lui Ivan cel Groaznic. CEKA, de pildă, prima organizaţie postrevoluţionară, implicată în combaterea contrarevoluţiei, a folosit metode atât de nemiloase, încât însuși guvernul bolşevic a desfiinţat-o în anul 1922. După ce a preluat conducerea Partidului Comunist în 1923, Stalin a folosit serviciile secrete pentru deportări în masă ale unor întregi populaţii, ca şi pentru epurările anilor 1930, când majoritatea rivalilor politici ai dictatorului sovietic au fost acuzaţi în faimoasele „procese‑spectacol”. Milioane de oameni au fost arestaţi, sfârşindu-şi vieţile în gulaguri (lagăre de muncă silnică), iar alţii au fost executaţi fără judecată. Teroarea poliţiei secrete a continuat şi după Al Doilea Război Mondial, când mii de cazaci şi ruşi albi care luptaseră de partea naziştilor au avut un destin similar. După decesul lui Stalin în 1953, ultima întrupare a poliţiei secrete sovietice, KGB-ul, a devenit o agenţie pentru răspândirea influenţei URSS-ului în toată lumea, dar și pentru furtul de tehnologii occidentale. Castraveți. Serghei și Marișca mergeau spre oraș, în căruța lor cu legume. Femeia striga, din când în când: – Serghei, sărută-mă că nu mai pot! – Auzi, muiere, zise bărbatul, după o vreme, ia dă-te tu jos de pe castraveți și urcă-te pe varză!
Om. O parte din om se conjugă cu verbul “a avea”, cealaltă parte se conjugă cu verbul “a fi”; important este ca partea lui “a fi” să fie măcar egală cu cea a lui “a avea”. Cei pentru care “a fi” atârnă mai mult decât “a avea” sunt cei care trăiesc pentru a şti, pentru a afla, ceilalţi sunt robii obiectelor, robi strict ai materiei. Orizontul lor este mărginit de obiecte ca de-un parapet. Ei suferă de-o incurabilă orbie spirituală. (Ileana Vulpescu)
