România, încotro? O întrebare de la 1863: România, încotro? „Unde ne aflăm și unde mergem? Iată întrebarea ce trebuie să-și fi făcut de o mie de ori orice bun român care cugetă câtuși de puțin. Numărând grădinile și plimbările pline de lume, auzind muzicile și lăutarii care cântă ziua și noaptea lângă butoaiele cu bere care se descarcă necontenit la Tunel, la Rașca și la grădinile cu lei și cu cerbi care s-au deschis unele lângă altele în toate colțurile mahalelelor, măsurând grosimea coadelor rochiilor care mătură praful, gunoiul și noroiul stradelor, privind strălucirea trăsurilor care se leagănă pe șosea, admirând luxul livrelelor și fețele domnișoarelor care se învârtesc în birje, ne putem zice că mergem ca praful și ca noroiul, unde ne duce vântul și apa.” (Ion Ghica, Convorbiri economice, ediția a III-a, București, 1879).
Vânzători ambulanți. La principalele alimente, între Independență și 1906, prețurile scad, iar salariile cresc. În plus prețurile nu erau fixe, deseori se ajungea la mica tocmeală. Cei mai buni negustori erau cei care cunoșteau bine meșteșugul tocmitului. Cei mai buni dintre negustori erau figurile familiare ale târgului. Cei care vindeau lapte proaspăt, brânză, unt, caș, cașcaval, smântână sau iaurt în București proveneau din satele vecine: Fundeni, Dobroești, Cioplea, Dudești, Pantelimon, Ghencea. Fiecare familie își avea lăptarul ei. Sau olteanul ei, dacă alta era marfa. Olteanul, a venit olteanul, scrie istoricul Constantin Giurescu. ”Cei mai mulți dintre acești olteni erau tineri, până în 30 de ani. Mergeau grăbiți, aproape alergând, cu coșurile săltând și strigându-și marfa. Aveau străzile lor pe care umblau obișnuit și clienții lor. Intrau în curte, puneau coșurile jos și dacă nu vedeau pe vreunul de-al casei strigau”. Aveau strigările lor simple, sau cuvinte țipate, hazlii, uneori mini-poezii. Tot Giurescu ne evocă negustorul ambulant din fața școlii de pe Știrbei, care vindea zaharicale și covrigi, făcând serioasă concurență vânzătorului de bragă din colț cu Berzei. ”Puteai să cumperi de la el rahat, pistil, acadele și alte bunătăți; pentru cinci parale îți dădea și rahat și pistil, jumătate la fiecare”. Braga, acea băutură făcută din orz, sănătoasă și răcoritoare, pistil, salep, limonadă erau deliciile ce le găseai peste tot. Străinii care veneau în România erau în dubiu, se aflau în Europa sau în Asia? Nici, nici. Erau în țara care îmbina armonios civilizația Occidentului cu aromele Orientului.” (istorie-pe-scurt.ro).
Precauţiune. „Din precauţiune, de siguranţă, Românii îndatinează a dormi cu soţiile în unu şi acelaşi pat, laolaltă. Bărbatul la margine, iar soţia către perete. Aceasta e aşa, pentru că în decursul nopţii, soţia să nu-l trădeze în somn fără ştirea lui, ducându-se, poate, la amorez, nesimţită de către bărbat. Tot în firea românului stă obişnuinţa ca viţeii tineri să se ţină în camera lor de locuit, sub supravegherea stăpânului. Soţia unui ţăran, ce se afla în această poziţiune amorezată de servitorul propriu, într-o noapte se înţelese cu servitorul amorez ca să intre acesta pe nesimţite în cameră, să aştepte timpul potrivit şi atunci să se apropie de pat pentru afacerea dragostei. Zice ea către bărbatu-său: ”N-auzi, Ghiţă, lasă-mă să trec eu la margine şi să vii tu la perete. Vreau ca să fiu la răstaniţă, pentru că noaptea mă desgolesc şi vine viţelul să mă lingă şi mie aşa bine îmi place”. L-a înşălat. De aici proverbul românului. Că mai bine şi uşor poţi păzi o pădure cu iepuri decât o femeie şireată”. (E. Novacoviciu, Folclor pornografic bănățan, 1930).
Eternitate. „Și, fiindcă-o să murim și noi odată,/gândește-te: n-ar fi păcat să moară,/cuprinsă-n noi, atâta primăvară,/și dragostea cu inima deodată ?/De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume,/si eu voi scrie toate, fir cu fir,/ca disprețuitori de cimitir,/să ne iubim de-a pururea pe lume.” (Magda Isanos).
Evoluție. (1). Există tendința de a compara România modernă cu statele moderne din Occident, ceea ce poate să creioneze țara noastră destul de nefavorabil. De preferat ar fi ca România să fie comparată cu țările care o înconjoară și cu care se poate compara la acea perioadă. Realitatea de secol XIX din acest spațiu-sud est european este diferită de cea din Europa de vest, de aceea România trebuie comparată cu Bulgaria sau Serbia, de exemplu. Analizând lucrurile așa, perspectiva pe care o avem despre România acelei perioade se va schimba. Elaborarea și respectarea constituției de la 1866, care nu se modifică în esență decât în 1918, oferă cadrul legal în care se putea crea o stabilitate politică. Modificările de până atunci sunt mai mult de tip electoral – este vorba despre faptul că se lărgește corpul electoral, se coboară censul, ceea ce înseamnă că mai mulți țărani pot vota. Un alt element care dă stabilitate politică este Regele. Aceasta stabilitate nu o regăsim la vecinii noștri și nici în Imperiul Otoman, care era sfâșiat de revolte. Calea ferată. România în epoca modernă nu are drumuri, dar are căi ferate. Ele sunt o prioritate a statului încă de la începutul acestei epoci și sunt construite pe principii strategice, nu economice. La sfârșitul secolului al XIX-lea, statul își va pune problema să dezvolte o cale ferată din raționamente economice. Pentru aceste căi ferate secundare, statul investește foarte mult. Căile ferate strategice urmăreau să lege România de Austro-Ungaria și de acolo, de germani. (historia.ro).
Invenții și inventatori. În 1920, Aurel Persu, un tânăr inginer român, a descoperit ideea automobilului aerodinamic, susținând că vehiculul trebuie să aibă forma unei picături de apă, în cădere. În 1924, Persu primește un brevet de invenție în Germania, iar marile firme General Motors și Ford îi propun sume mari de bani în schimbul brevetului. Aurel Persu refuză. Așa că, pe blat, toți marii producători moderni de mașini, folosesc, de atunci, geniala idee a românului.
Cristea Avram. Frumosul actor român s-a născut în 1931 la București. În 1958 a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București. A jucat în mai multe filme românești în anii 1960. S-a mutat la sfârșitul anilor ’60 în Franța, unde a apărut în mai multe filme, după ce o echipă de cineaști francezi, cu regizorul Henri Colpi în frunte și având-o în componență pe actrița Marina Vlady, a sosit în România pentru a filma Steaua fără nume (Mona, l’étoile sans nom). Între Marina Vlady și Cristea Avram s-a înfiripat o poveste de dragoste, astfel că artista odată întoarsă în Franța a solicitat autorităților române permisiunea ca acesta să primească viza de Franța. Din păcate, relația lor nu a supraviețuit timpului. A decedat la 10 ianuarie 1989 în Italia, ca urmare a bolii de cancer. A fost căsătorit cu actrița Olga Tudorache, cu care a avut un fiu, Alexandru Avram, stabilit în Statele Unite ale Americii.
Tabac. Tabacul în exces, dar și cafeaua (mai ales în timpul nopții, când se afla la masa de scris) au avut din păcate o mare contribuție la sfârșitul lui prematur al lui Liviu Rebreanu: cancer pulmonar însoțit de crize cardiace. Mort la 59 de ani neîmpliniți, în noaptea zilei de 1 septembrie 1944, în casa lui din localitatea Valea Mare – Podgoria ( lângă Pitești). Încă din fragedă copilărie, Liviu împreună cu fratele său Iulius se serveau din cutia cu tabac a tatălui, pe când acesta nu era atent. Consecințele erau destul de grave. Capul familiei, dascălul Vasile Rebreanu, îi chema pe cei doi băieți mai mari, după ce observa lipsa tutunului, și îi ruga frumos să deschidă gura și să sufle. Pedeapsa era o mamă de bătaie cu brăcinarul de la pantalonul tatălui. ” Făptașii ” erau alungați de acasă și doar seara, rupți de foame, se strecurau în casă. Sunt amănunte despre viața și opera marelui nostru romancier Liviu Rebreanu… Una dintre multele pasiuni pe care le- a avut scriitorul a fost și fotografia. Iubea să fotografieze aproape orice: grădina cu vie, florile lui dragi, viețuitoarele din ogradă, pe membrii familiei lui.” (Doina Moritz).
Brad bătrân. ”Au fost tăind un brad bătrân/Fiindcă făcea prea multă umbră/Şi-atuncea din pădurea sumbră/Se auzi un glas păgân:/”O, voi ce-n soare cald trăiţi/Şi aţi răpus strămoşul nostru/Să nu vă strice rostul vostru,/De ce sunteţi aşa grăbiţi?/În anii mulţi cât el a fost/De-a lungul ceasurilor grele,/Sub paza crăcilor rebele,/Mulţi şi-au aflat un adăpost./Moşneagul, stând pe culme drept,/A fost la drum, o călăuză/Şi-n vreme aspră şi hursuză/El cu furtunile-a dat piept./Folos aduse cât fu viu,/Ci mort, acuma când se duce,/Ce alta poate-a vă aduce/Decât doar încă un sicriu?” (Nicolae Iorga- un text premonitoriu, scris cu doar câteva zile înaintea asasinării sale).
Pești. În 1918, în fluviul Desna (URSS), a fost prins un pește lung de 3,30 metri, ce cântărea 350 kg. Singurul oraș din lume care are un monument închinat unui pește se află la Kethikan (Alaska). Monumentul reprezintă un somon, în memoria milioanelor de somoni (mulți asigurând hrana preferată, salvatoare, a urșilor grizzly), care migrează anual acolo pentru a-și depune icrele.