Cockteil… cu amor, umor și poezie. Până când nu te iubeam

Lenea (1). Dr. Peter Axt și fiica sa, dr. Michaela Axt-Gadermann, au publicat o carte (Bucuria Lenei: Cum s-o lași mai moale și să trăiești mai mult) în care explică pe larg faptul că toți oamenii posedă o cantitate limitată de „energie vitală” și că viteza cu care este consumată determină precis speranța de viață a fiecărei persoane. Cei doi mai spun că activitățile care sunt mari consumatoare de energie, precum „trasul de fiare” într-o sală de forță, accelerează îmbătrânirea și fac organismul mai susceptibil la îmbolnăvire. „Un stil de viață mai relaxat este important pentru sănătate… Dacă ai o viață stresantă și faci exerciții fizice în exces, organismul produce hormoni care determină instalarea hipertensiunii”, afirmă Axt-Gadermann. În carte, cei doi cercetători mai spun că lenea este foarte bună și pentru creier. Asta pentru că exercițiile fizice sau stresul duc la producerea unui excedent de cortizol, un hormon care vatămă neuronii, provocând pierderi de memorie și senilitate prematură. „Lenea nu e nimic altceva decât o obișnuință de a te odihni înainte de a obosi”, spunea Jules Renard. Iar butada, foarte reușită, ar avea o mai mare aplicabilitate dacă societatea n-ar culpabiliza statul degeaba, fie el și pe termen foarte scurt, întreținând totodată un veritabil cult al muncii asidue și al activității fizice. Nota Bene. Bătrânii noștri spuneau despre o persoană leneșă: ăsta trăiește 100 de ani și uite… s-a dovedit că aveau dreptate! Un alt sfat salutar, în context: nu lăsa pe mâine ce poți face azi. Lasă pe poimâine, poate nu va mai fi nevoie!
Ambasador (1). Anatoli Dobrînin (1920-2010) a reprezentat cu eficiență și discreție diplomația sovietică de top timp de peste jumătate de secol, din care peste 25 de ani ca ambasador în SUA. El a participat la toate summiturile dintre 1955 și 1990 și s-a bucurat de încrederea a șase președinți ruși (de la Stalin la Gorbaciov) și de aprecierea a tot atâția lideri americani (de la Kennedy la Reagan). Dobrînin a deschis și cultivat cu atenție principala cale prin care Kremlinul și Casa Albă au purtat neoficial negocieri secrete, chiar și în momentele cele mai tensionate, de criză, ale istoriei recente. Remarcabilă și unică este și „longevitatea” sa în funcție, în ciuda luptelor intestine pentru putere și a schimbării liderilor de la Moscova. Ultimul dintre ei, Gorbaciov, cel care l-a și retras, totuși, din funcția de la Washington, este acuzat de autorul excelentului volum de confesiuni că s-a lăsat prea lesne „dus cu zăhărelul” de abilul Bush, acceptând pierderea atuurilor strategice ale URSS, fără a primi nimic în schimb. Atunci au fost plantate „semințele” actualei politici revizioniste a Rusiei, ilustrată de „țarul” Putin. Deoarece multe din amintirile strălucitului diplomat ne interesează nemijlocit pe noi, românii, voi selecta câteva dintre acestea. Inclusiv modul cum un Brejnev euforizat de whisky-ul băut la reședința lui Nixon („pe care nu voia să-l strice cu apă ori gheață”) l-a uimit pe american când a început să-i critice, pe rând și dând nume, pe membrii conducerii de partid sovietice („niște proști!”). Ori telegrama trimisă în 1989 de Ceaușescu ministrului de Externe, Șevarnadze, aflat la odihnă, prin care românul cerea intervenția hotărâtă a trupelor Tratatului de la Varșovia în Polonia, unde „Solidaritatea” câștigase alegerile. Era același Ceaușescu care se opusese ferm, în 1968, intervenției în Cehoslovacia, fapt ce a generat apelul (prea emoțional, crede Dobrînin) Casei Albe către Moscova, ca „în numele umanității” să nu fie invadată și România.
Uniuni (mixte). „După Marea Unire și sosirea masivă în Vechiul Regat a multor politicieni și intelectuali ardeleni, a apărut, destul de curând, printre burghezii ardeleni cei mai moțați, o dorință de a căuta uniuni mixte cu boierimea din Muntenia și Moldova. (…) Primul caz de care-mi amintesc este cel al unei Ghiculești, care s-a căsătorit cu tânărul și fercheșul prefect național-țărănist Spătaru. Cu toate că avea un fizic plăcut, ea se apropia de 40 de ani nemăritată. Așa că n-a făcut nazuri de prințesă când a fost să-l ia pe ne-nobilul ardelean. Cum s-a petrecut noaptea nunții s-a aflat prin București, pesemne chiar din indiscreții ale mirelui. Mireasa, încă fată mare cu toată vârsta, când a venit clipa fatidică să-și piardă fecioria, a început să țipe: – Nu se poate! Nu se poate! Bărbatul însă, nemilos, i-a zis, ardelenește, împingând în vrăjmășie: – Musai să intre, că alta nu-i! Și a intrat. Chiar de mai multe ori, că perechea, după toate aparențele, a trăit în armonie și s-au născut doi flăcăi sănătoși și frumoși. Erau la vârsta studenției când a venit comunismul. Ambii tineri Spătaru au izbutit să fugă în Germania”. (Neagu Djuvara)
Dilemă. Mă zbat între două ”porunci” existențiale: ”Adună bani albi pentru zile negre”, pe de parte, și ”Nu trăiești decât o dată”, pe de alta. Așa glăsuiește o postare citită pe Facebook. Dilema o rezolvă, cred eu, o zicere francofonă – postată, drept comentariu, de un alt internaut: ”Ton dernier pantalon (adică acela de la costumul de – pardon! – înmormântare)… n-a pas de poches!” Că, la ce anume ți-ar (mai) folosi buzunarele, când stai întins pe năsălie!? Rezon!
Ștefan cel Mare (1). Frați. Pomelnicul Mănăstirii Bistrița păstrează numele fraților și surorilor lui Ștefan cel Mare (Ioachim, Ion, Cârstea, Maria și Sora), dar este greu de spus dacă aceștia îi erau frați buni sau frați numai dinspre mamă ori numai dinspre tată. Maria a fost soția lui Șendrea, portarul Sucevei, căzut în lupta de la Râmnic (1481), iar Sora a fost căsătorită cu vornicul Isaia, tăiat de Ștefan cel Mare la 1471. Despre cei trei frați nu există informații directe în izvoarele vremii. Ștefan este menționat pentru prima dată, cu titlul de voievod, în actul prin care, la 11 februarie 1450, tatăl său, Bogdan al II-lea, făgăduia credință lui Iancu de Hunedoara, guvernatorul Ungariei14. Se pare că se va fi născut cândva, în răstimpul 1437-1439. (Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Szekely)
Dorință. ”Nu pot să-ndur atâta frumusețe! / Și dacă nu mă-nveți Tu, cine-o să mă-nvețe? / Fetele îmi arată șoldul lor rotund / Și-apoi, când vreu să-l mângâi, îl ascund / Și mă trimit să le aduc de peste țări și mări / Mărgăritare care pun trei întrebări / La care numai Tu le știi răspunsul. / Ajută-mă să n-ajung de tot râsul / Și-n forfota cetății și-n chilia strâmtă / Unde fecioarele așteaptă să le-nving la trântă / În vechile crivate, sub polog, / Căci și așa îmi umblă vestea că-s olog. / O Doamne-Dumnezeule-n genunchi te rog. / Sau măcar fă-mă drobul cel de sare, / Să le desfăt căzând din policioare…” (Emil Brumaru)
Până când nu te iubeam. ”Până când nu te iubeam, / Unde mă culcam dormeam. / Acum de când te iubesc, / Nu poci să mă hodinesc. / Răpus, mă sfârșesc de dor, / Fără niciun ajutor. / Arz, mă frig în mare foc, / N-am astâmpăr la un loc, / Suflet nu mi-a mai rămas, / Oftând mii de ori pe ceas. / Cu totul m-am prăpădit, / Mințile mi s-au smintit. / Ies din casă să mă duc, / Nu știu încotro s-apuc. / Viu iar, mă întorc și șez, / Stau în loc și suspinez. / Inima mea, vai de ea / De la tin’ nu să măi ia.” (Anton Pann (numele la naștere: Antonie Pantoleon-Petroveanu), poet, profesor de muzică religioasă, protopsaltist, compozitor, folclorist, literat și publicist român, cel care a compus muzica actualului Imn Național al României; cu data venirii pe lume incertă, între 1796 și 1798, născut la Sliven, în Imperiul Otoman – d. 1854, la București, supranumit de Eminescu, în “Epigonii”, “finul Pepelei cel isteț ca un proverb”)
Viol. În seara zilei de 23 august 1616, caravana Movileștilor, aflată pe drumul spre refugiul din Hotin, a fost atacată de o ceată de 2.000 de turci și tătari. Micul grup nu a putut face față încercuirii, iar Elisabeta și familia sa au fost luați prizonieri în timpul nopții. A doua zi, aflată captivă într-o căruță și văzându-i pe boierii săi fideli aliniați la marginea drumului, Elisabeta Movilă le-a strigat: „Boieri, boieri, rușinatu-m-au păgânul!” și poruncind căruțașului să oprească a cerut niște foarfece, și-a tăiat părul și i-a poruncit unuia dintre boieri să-l așeze la Mănăstirea Sucevița pe lespedea mormântului soțului ei, Ieremia Movilă. Părul ei castaniu se găsește și astăzi într-o cutie de argint în formă de măr, la Sucevița.
Lecție. „Cea mai grea lecție pe care am avut-o de învățat ca adult este nevoia neîncetată de a merge mai departe, indiferent cât de zdrobit mă simt înăuntru. Acest adevăr este brut, nefiltrat și dureros de universal. Viața nu se oprește atunci când suntem epuizați, când inimile noastre sunt frânte sau când mintea noastră se simte uzată. Ea continuă să se miște – neclintit, nepăsător – cerând să ținem pasul. Nu există niciun buton de pauză pentru durere, nicio pauză pentru vindecare, nici un moment în care lumea se dă deoparte și ne permite să ne reparăm.” (Ernest Hemingway)
Codru. ”Codrule, / Dă-mi o frunză de sus, / Pentru lumină și pentru tinerețe, / Și pentru viața care nu moare. / Codrule, / Dă-mi o frunză de jos, / Pentru întuneric și pentru bătrânețe, / Și pentru moartea care nu învie. / Noi ne-am scris sufletul / Pe frunze… / Codrule, / Dă-mi toate frunzele tale / Să cânt cu ele. / Sau mai bine cântă tu / Și cu sufletul meu.” (Marin Sorescu)