Cocktail (26). Șezătoare

Motto. ”Sunt generos din egoism. Îmi place mai mult să dau, decât să primesc.” (Tudor Mușatescu)
Zidari.Trupă de zidari bețivi, căutăm de lucru. Deviza noastră: ”Stă-n picioare, e zid! Cade… e trotuar!”
Prost.Te uiți în urmă și spui: ”Bă, ce prost eram acum un an!” Probabil și acum ești prost, dar îți dai seama la anul.
Dublu.Cum se miră unul cu dublă personalitate? – Vai de mine și de mine!
Durată.”Monument, gând sau descântec, au rostul lor de-a fi trăit și de-a mai trăi. Tot ce este vechi are valoare: valoarea este virtutea de a fi durat.” (Victor Eftimiu)
Înmormântare.Al.I. Cuza s-a stins din viață, printre străini, în ziua de 3 mai (stil vechi) 1873, la ora unu și jumătate noaptea, la hotelul ”Europa” din Heidelberg, la vârsta de doar 53 de ani. Cu sprijinul agentului diplomatic român la Berlin, Theodor Rosetti, cumnatul lui Cuza, corpul său neînsuflețit a fost îmbălsămat la cimitirul din Heidelberg. Fostul domnitor Mihail Sturza i-a asigurat pentru slujba religioasă un preot din Baden-Baden. Sicriul cu rămășițele pământești a sosit în țară cu trenul, prin Cernăuți, unde un corp de oaste austriac i-a prezentat onorul și a depus o coroană de flori. În gara Ițcani -Suceava, a fost primit de o mulțime de bucovineni, iar Dimitrie Gusti a ținut o cuvântare. La Ruginoasa l-a așteptat o mare mulțime de țărani, ostași, actuali și foști demnitari de vază a țării. A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinței sale. Au luat cuvântul la mormânt: Cezar Boliac, Dimitrie Gusti, Petru Poni, Petre Grădișteanu și „fratele” (trădător – n.a.) Mihail Kogălniceanu, care în cuvântarea rostită a afirmat că el, defunctul Cuza… „Ținea cheia Orientului și nimic nu se făcea la Orient, nu numai fără știrea, dar nici fără voia lui”. Dar a ținut să recunoască faptul că „Nu greșelile, ci faptele cele mari ale lui Cuza Vodă aduseseră a lui detronare”. (dr. Aurel V. David)
Holera. Holera este o afecțiune extrem de gravă și contagioasă, generată de Vibrio Cholerae. Este o boală diareică acută severă, însoțită de vomismente abundente, care determină exicoza – deshidratarea rapidă a bolnavului prin pierdere masivă de electroliți. Mortalitatea depășește 85% din cazuri, la izbucnirea epidemiei. Calea de transmitere a vibrionului este digestivă, fecalorală. În condiții naturale, este o epidemie hidrică specifică sărăciei și subdezvoltării, fiind transmisă fie prin apa de băut infectată cu fecale ca urmare a sanitației deficitare, fie prin consumul de pește infectat și/sau de apă provenită din ape curgătoare sau stătătoare infectate. La începutul secolului trecut, marele savant român doctorul Ion Cantacuzino (1863 – 1934) a izolat vibrionul și a produs primul vaccin antiholeric pe care l-a administrat trupelor române aflate pe front în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic (16 iunie – 18 iulie 1913), salvându-le de la extincție și schimbând radical soarta războiului. Transformat în armă, vibrionul holeric își sporește contagiozitatea, virulența și patogenitatea, fiind inclus în categoria armelor biologice de categoria B. (Revista ”Vitralii”)
Ratați.”Nu cel ce n-a reușit în viață e ratat, ci numai acela care a râvnit lucruri peste puterile sale. Cine se mulțumește să fie sergent-major toată viața, nu este un ratat. Ratat e colonelul care n-a ajuns general.” (Victor Eftimiu)
Șezătoarea.Asemenea clăcii, șezătoarea este la rândul său o ocazie de punere în circulație a datinilor, a obiceiurilor și a altor norme ale vieții comunitare. Ea are rolul de a conjuga forțele de muncă țărănești. La fel de vechi ca și satul devălmaș, șezătorile erau organizate de către tinerii satului. Astfel, fetele sau flăcăii se adunau, de regulă, în serile de toamnă sau de iarnă într-o anumită casă a satului și lucrau alături de ceilalți, fiecare pentru sine, la torsul lânii și a cânepei, la curățatul porumbului și al mazării etc. Tinerii trăiau astfel într-o „tovărășie de muncă și de petrecere” prin intermediul căreia își asigurau accesul la tradiția folclorică a grupului lor de vârstă. Faptul că la șezători tinerii veneau pentru „a auzi ce se mai petrece în sat și în lume” ori mai ales pentru „a vorbi d’ale noastre, de nevoile vieții” ca „să avem spor la lucru” ne ajută să determinăm câteva funcții ale șezătorii. Întâi șezătoarea are rolul de a dezvolta sentimentul comuniunii sociale între participanți. Deoarece în aceste tovărășii participarea bărbaților, spre deosebire de cea a feciorilor, era ocazională, și deoarece fiecare fată avea o preocupare constantă de a-și găsi între feciorii prezenți un partener în vederea căsătoriei vom putea vorbi de șezătoare și ca despre o formă de asociere ce pregătește omul pentru nuntă. Ea este, așadar, atât un ceremonial ce aparține ciclului muncii, dar în același timp și unul aparținător ciclului vieții. Numai trecând printr-o astfel de instituție culturală, tânărul devenea apt pentru căsătorie. Legate structural atât de „Obiceiul Pământului”, cât și de „Obștea Sătească”, instituțiile de asociere în muncă au împărtășit soarta acestora. Odată cu înlocuirea „Obiceiului Pământului” prin codurile juridice moderne occidentale, înlocuire dublată de substituirea „Obștii sătești” cu „comuna administrativă”, fenomene care au destructurat unitatea culturală a comunităților țărănești și au condus la tensionarea și ruperea relațiilor sociale dintre membrii acestora, instituțiile tradiționale de asociere în muncă au dispărut, făcând loc în societatea românească unui nou tip de activitate de producție, muncă individuală, egotică și cu caracter izolat, dar și unei dificultăți răspândite la nivel de masă, aceea de a munci. (Claudia Balaș)