CIZMA A TREIA

Unică și de-a dreptul inedită situația în care poți examina același eveniment comentat din perspective total opuse. În cazul de față, ororile din pușcăriile anilor ’50-’60 văzute de un mare șef al securității (gen. Evghenie Tănase) și de un deținut politic (Ion Ianolide). O carte apărută la „Humanitas” și o alta, tipărită de editura Christiana, pun față în față călăul și victima! Amândouă construite în temeiul aceluiași sentiment: ura. Ura pușcăriașului față de cei ce i-au distrus viața (și față de sistem în sine), ura (indusă) securistului față de „dușmanii poporului”, înșiruiți într-un raport după cum urmează: „reacționari, sabotori, instigatori, alarmiști, defecționiști, teroriști, contrabandiști, incendiatori, speculanți, afaceriști, propagandiști ai obscurantismului, unelte ale imperialismului înrobitor, rămășițe fasciste, complotiști în contra regimului democrat, urzitori de discordie între naționalități, defăimători ai statelor democrate etc.” Acest „etc.” lărgește la infinit gama luptei de clasă și-i de mirare că din nesfârșita listă a dușmanilor lipsesc sonetiștii, filateliștii, aeromodeliștii, liber schimbiștii, vilegiaturiștii, tablagiii, navetiștii… Îi trecem la „etc.” Evghenie Tănase a fost uns general la 30 de ani. Muncitor cazangiu, avea, de toate, 7 clase; în memoriile sale, dezacordul gramatical e regulă. La trecerea în rezervă, după 17 ani de luptă cu inamicii sus menționați, șefii îi cer să-și scrie memoriile. Greu de bănuit de ce. Loialitatea nu mai trebuia să și-o susțină și, oricum, testul n-avea rost – doar primise cea de a treia cizmă. Simțea Securitatea, în 1968, nevoia să răsfoiască amintiri duioase, în acompaniament de romanțe revoluționare? Aceste compuneri n-aveau să-i prilejuiască decât neplăceri „organului” și atunci, și acum, fiindcă, iată, le-a descoperit CNSAS-ul și le-a editat cu tot tacâmul științific de rigoare. Confesiunile generalului se situează, de regulă, între jenant și revoltător. Știți cum se ancheta în anii ’50? Consilierii sovietici alcătuiau lista întrebărilor ce urmau a fi puse arestatului, dar și – culmea culmilor! – lista… răspunsurilor! Hazlie (de astă dată!) revelația că securiștii însărcinați cu protejarea marilor șefi de partid erau trimiși de nevestele ștabilor după diverse cumpărături, inclusiv în căutare de „elastic roz pentru chiloți de damă”! Amestecat în multe potlogării, inclusiv în manipularea cazului Pătrășcanu, gen. Tănase (a fost și ministru adjunct!) tratează totul cu o anume seninătate izvorâtă, probabil, dintr-un etern sentiment al impunității. „Reeducarea” de la Pitești, evocată în pagini crâncene de deținutul Ianolide, o vede după cum urmează: „organele de Securitate au fost serios compromise și, prin acțiunea lor (a torționarilor, n.n.) ceea ce a fost mai dureros e că s-a aruncat o lumină urâtă asupra politicii Partidului nostru.” Deci, partidul a îndurat marea durere, nu schingiuiții din pușcărie! Autorul memoriilor uită că, doar cu o pagină înainte scrisese că Securitatea „accepta continuarea autodemascărilor, închizând ochii față de metodele inumane ce se foloseau.” Și o revelație tîrzie: fostul deținut politic Marcel Petrișor, care mi-e prieten și cu care am discutat ades despre pușcăria anilor ’50-’60, nu a detaliat niciodată în legătură cu propriile suferințe. Tănase scrie: „Marcel Petrișor, din ordinul ministrului, a fost puternic maltratat în nenumărate rânduri.” De unde se vede că foștii represați, creștinește, pot să ierte. Dar nu și să uite. Bine fac.