Citadini

„Pe vremea când tăiam butuci / Să ne-ncălzim, să facem cina / Și căram apă cu găleata / Nu cumpăram nimic de-a gata / Știam să mânuiesc și sapa / Și-l citeam și pe Shakespeare / Cum de-aveam timp? Acum mă mir. / Pe vremea când umblam pe jos / Totul mi se părea frumos / Și n-aveam timp de tânguit…” ș.a.m.d. E-un text polemico-nostalgic care circulă pe internet și care denunță tarele urbanizării grăbite, dacă nu chiar forțate. Antiteza fiind, la rândul ei, forțată. Noua identitate, urbană, conferită unor indivizi peste noapte, i-a scos din universul rural, spre a-i transporta într-un spațiu ce nu și-l pot asimila organic până la capăt. Nu știu cine-i dr. H. Balzli (?), dar are perfectă dreptate atunci când compătimește „omul care părăsește câmpia și-și petrece existența între ziduri. Orice ființă care rupe legătura intimă cu Natura Mamă pierde calități însemnate, cunoaște boala și degenerarea.” Pe vremuri, dezvoltarea urbană era prezentată, la noi, triumfalist, ca vector al modernității și semn indubitabil al progresului. De la România rurală, la cea urbanizată – doar și-n definiția comunismului figurează teza dispariției deosebirii dintre sat și oraș. (Obiectiv abuziv fetișizat: ca și cum orașul ar reprezenta idealul suprem, satul rămânând doar cu statut de etapă ce urmează musai a fi depășită.) Pe alte meridiane, hiper-urbanizarea a fost și este privită cu reticență și îngrijorare. În prozele lui Joyce („Oameni din Dublin”) orașul, personaj central, nu-i altceva decât un loc al alienării, un țesut patologic paralizant, caracterizat de stază, înfrângere, provizorat, sărăcie, izolare, monotonie, morbiditate, spleen. Orașul-azil n-ar duce decât la ratare materială și psihică, de unde și sentimentul difuz al evadării necesare, mereu stopată de bariere psihologice. Pentru Joyce, Dublinul în special și orașul în general ar fi de-a dreptul infernale, datorită eterogenității, nesiguranței, sofisticării, neputinței. La noi, orașul încă mai este privit ca model de dezvoltare, inclusiv spirituală, ca țel pentru zenitul oricărei cariere și locul cel mai potrivit pentru a-ți crește nepoții. Nu era buletinul de București visul visurilor generației ’70? Deocamdată însă, orașul românesc este departe de condiția megalopolisurilor lumii, rămânând mai aproape de proporțiile orășelului din Peloponez care a furnizat, fără prea mare vină, numele generic. Nu putem vorbi despre un spleen al orașului Milișăuți, despre alienare urbană la Hârlău, despre „gnomon” și sofisticare la Fălticeni. Și prin eterogenitatea locuitorilor, și prin derizoriul peisajului stradal din cartierele mărginașe, orașul românesc încă mai e o combinație între rural și urban. Singura realitate ce începe să rimeze cu starea marilor aglomerații din apus este sufocarea circulației auto și implicarea orășeanului într-un etern urban guerrilla stradal. Motivul principal constituindu-l nu starea materială înfloritoare a cetățeanului ce-și cumpără mașină după mașină, cât precaritatea rețelei de drumuri, rămasă la nivelul „pe vremea când mergeam pe jos.” Nu-i mai puțin adevărat că orașul, alături de atâtea tare, posedă și o certă încărcătură de căldură umană. Exprimată, dacă vreți, prin acea bună ziua dată de un cvasi-necunoscut, prin zâmbetul doctoriței ce știe să întâmpine cum se cuvine marea cenușie de pacienți veniți de pretutindeni, cu speranță și cu fișele medicale ținute ca stindarde ale într-ajutorării, prin facilitățile, deocamdată exclusive, dar, sper, în viitor, generalizate, prin încadrarea într-un „spirit al locului” capabil să-ți inoculeze sentimentul tonic al continuității, al apartenenței la un neam și la un spațiu românesc. Altfel privind lucrurile, ajungem la paseisimul naiv de tipul „Pe vremea când purtam galoși / Aveam respect pentru strămoși”, cum spune textul de pe internet…