Circuitul fotbalistului român în natură

Anii trecuți, pe vremea asta, unul din subiectele de miștocăreală la nivel național dar și în spațiul acestei rubrici erau transferurile absolut spectaculoase ale unor turme întregi de fotbaliști români. Pe hârtie. Și în declarațiile traficanților de fotbaliști, aflați acum la o binevenită odihnă pe termene diferite de la unul la altul. În lipsa lor, au dispărut anunțurile despre plecări la Real, Arsenal sau Bayern, care nu se mai interesează nici de portarii de mare rafinament, precum Babicu’, nici de fundașii de oțel (sau măcar de tablă!) ca Moți, nici de sclipitorii playmarkers cu alde Bănel. S-ar zice că a secat tradiționalul „izvor de talente” din România. Sau poate că nu, dar or fi aflat-o și ăia din ligile a 4-a din Austria ori a 2-a din Elveția p-aia cu „mort speranță”, astfel încât nu mai pun nici măcar ei botu’, oricâtă vopsea s-ar consuma pentru a transforma în papagal multicolor orice amărâtă de vrabie (observați, vă rog, că evit să dea în mine ăia cu Antidiscriminarea!). Astfel încât, dacă tragem linie la început de sezon național, constatăm că loturile sunt aproape intacte, puținii plecați considerându-se pe deplin realizați dacă i-a băgat în seamă Ludogoreț sau, maximum, vreo Spartak Moscova, cum circulă zvonul despre un titular cert al naționalei de loseri a loser-ului Pițurcă. Până și ăia care pe la o bucată păreau că au dat lovitura, ajungând pe la câte o echipă de pluton din vreun campionat rezonabil sau chiar valoros, precum Raț sau Chiricheș în Anglia, au fost goniți ca hoții. De ce? Nu mi-o băgați, vă rog, p-aia cu „au ceva cu românii”, că nu ține: dacă aveau ceva, nu i-ar fi cumpărat! Au însă românii ceva cu ei, asta e clar. Adică ai noștri nu pot pricepe, pur și simplu, cum e cu educația, cu respectul, cu devotamentul, cu vorbitul chiar. Sau mai ales. Iar când văd că li se cere cu totul altceva decât știau ei că se cere unui domn fotbalist, cedează în primul rând psihic. Altfel spus, nimeni pe lume nu se-ncurcă cu golani, analfabeți și sălbatici.