Ciprian Porumbescu, cântecul sufletului românesc, o erupție de vulcan a geniului de-a pururi creator de valori neprețuite, acest „crai nou“ dăruit de Dumnezeu pe cerul culturii și al spiritualității românești, acum 125 de ani, într-o zi de 6 iulie, a părăsit această lume zbuciumată, chemat fiind de Domnul vieții veșnice să împodobească raiul cel preafrumos cu un suflet curat și generos.
La 14 octombrie 1853, se naște în Șipotele Sucevei, Ciprian, fiul Emiliei și al preotului Iraclie Golembiovschi. Acest preot a fost unul dintre clericii patrioți ai Bucovinei. Devotat slujitor al Bisericii, părintele Iraclie era și un talentat scriitor. Unii l-au numit „Creangă al Bucovinei“, avea multă dragoste pentru frumos, zăbavă cu cartea, dar mai ales iubea Biserica neamului său.
Student la Facultatea de Teologie
În limba polonă, „Golembiovschi“ înseamnă „porumbel“. Numele „Porumbescu“ a fost folosit mai întâi ca pseudonim, și apoi ca nume oficial.
Tânărul Ciprian a crescut într-o casă unde credința și cultura se învăluiau într-o armonioasă îmbrățișare. Era și normal ca acest fiu de preot, și nu a unui preot obișnuit, ci cu vădite înclinații spre literatură și artă, să crească într-un mediu ales. Micuțul Ciprian a început, de la vârsta de șase ani, studiul muzicii cu Carol Miculi, apoi vioara, la Ilișești, cu Simon Maier, continuând la Gimnaziul din Suceava, cu Ștefan Nosievici și, în particular, cu Anton Valentin și C. Schlötzer.
Pentru talentul deosebit al fiului său, preotul Iraclie a primit o vioară Amati, datând din anul 1626, de la un țigan bătrân, ca recunoștință pentru hrana dăruită lui și cetei sale de lăutari, în vremea secetei din 1866. Este de la sine înțeles că Ciprian asista la toate horele din sat, precum și la alte manifestări muzicale din partea locului. Cuprins de dragostea pentru valorile neamului său, adolescentul Ciprian, după unii biografi de-ai săi, a participat la sărbătorile organizate de societatea Culturală „Arboroasa“, la Mănăstirea Putna, din anul 1871, unde l-a cunoscut și s-a împrietenit cu o altă stea din constelația culturii române, luceafărul poeziei românești, Mihai Eminescu.
Între anii 1873-1877, a urmat cursurile Institutului Teologic din Cernăuți. În cadrul renumitei Facultăți de Teologie cernăuțene, Ciprian a primit noțiuni elementare de armonie și dirijat coral de la preotul Isidor Vorobchievici, renumitul profesor și compozitor bucovinean.
Deși nu a fost hirotonit, Ciprian și-a manifestat deplin dragostea pentru Biserică, prin compozițiile muzicale menite să înfrumusețeze cultul divin. („Cântările Sfintei Liturghii în Do major“, „Tatăl nostru“, „Adusu-mi-am aminte“, „Condacul Maicii Domnului“; lucrări pentru coruri mixte: „Priceasna de Paști“ și „Axion la Rusalii“).
Asemănat cu Johann Strauss și cu Franz Liszt
În perioada 1879-1881, a urmat cursurile Conservatorului din Viena, susținut financiar și de mitropolitul Bucovinei de atunci, Silvestru Moraru Andreevici, iar acolo a studiat armonia cu Anton Bruckner și a primit noțiuni despre muzica corala de la Franz Krenn.
Anul 1882 l-a găsit în țară, în Ardeal, ca profesor de muzică vocală la Școlile Române și dirijor la Biserica Neagră, iar între timp s-a înscria și la cursuri de filosofie în Viena și Cernăuți. Dragostea pentru tot ce-i românesc l-a însoțit toată viața. A început să compună piese de o rară frumusețe și sensibilitate. La Cernăuți, a condus corul Societății culturale „Arboroasa“, iar la Viena, a dirijat corul Societății studențești „România Jună“. Aici, a scos, în anul 1880, colecția de 20 de piese corale și cântece la unison, reunite în „Colecțiune de cântece sociale pentru studenții români“ („Cântecul ginții latine“, „Cântecul tricolorului“, „Imnul Unirii“ – „Pe-al nostru steag“, „La malurile Prutului“, „Altarul Mănăstirii Putna“). După această perioadă, urmează cea mai fecundă etapă a vieții sale artistice.
La 11 martie 1882, a avut loc premiera operei sale „Crai nou“, piesă în două acte, scrisă de Ciprian Porumbescu pe textul poeziei poetului Vasile Alecsandri.
A fost unul dintre cei mai faimoși compozitori români ai vremii sale. Ziarele vremii chiar îl asemuiau cu Johann Strauss și Franz Liszt.
„Mă întorc acasă, agățat de un cocostârc“
Din păcate, boala a frânt, poate prea devreme, aripile creatoare ale acestui om de o sensibilitate aparte, însă nu doar boala a fost cauza acestui dramatic destin. După terminarea facultății, tânărul teolog a fost întemnițat aproape trei luni pentru activitatea din cadrul societății „Arboroasa“, militantă pentru libertatea Bucovinei de sub dominație habsburgică. Detenția i-a șubrezit trupul firav. Boala de care suferea s-a agravat foarte mult.
Cu toate acestea, ca și cum și-ar fi simțit sfârșitul aproape, Ciprian Porumbescu a scris în timpul detenției cele mai bune piese. Vremelnic, libertatea fizică fusese înăbușită, dar cea interioară, a spiritului, a triumfat. Astfel, cuprins de friguri, scuipând sânge, îi scria tatălui său: „Sunt bine, tată. Șed în celulă și cânt «Gaudeamus Igitur». Numai păcat că cei ce mă ascultă nu știu latinește“.
Pe 25 noiembrie 1882, a plecat în Italia, în stațiunea Nervi, pentru tratament, dar dorul de casă îl mistuia: „Mă roade dorul de casă. Voi găsi eu drumul potrivit spre ea. Mă agăț de un cocostârc, care se întoarce la primăvară, și mă opresc drept în bătătura casei.“
Șederea în Italia nu i-a făcut mult bine: suferința i-a brăzdat ființa, obosit și îngândurat, Ciprian se întoarce la Stupca, acolo unde cântecele populare i-au legănat copilăria. Vegheat de bătrânul și nefericitul lui tată, dar și de sora lui, Mărioara, seara, pe 5 iulie, 1883, Ciprian ceru hârtie și creion, când, probabil, ar fi vrut să mai lase să licărească pentru ultima oară sclipirea de geniu care sălășluia în el.
Nu a apucat decât să aștearnă pe hârtie titlul piesei: „Tempi passati“. Cât adevăr în această expresie! pentru el, nu mai exista decât trecutul vrăjit de amintirile frumoase.
(arhim. Mihail Daniliuc)
