Ciorbă țărănească

Întâia oară, sintagma „bucătărie românească” o întâlnim la un autor de cărți de bucate din deceniul șapte al veacului al XIX-lea, Christ Ionnin, din București. Nu e, la propriu, o carte, ci mai mult o broșurică în care sunt mâncăruri pe placul românilor.
La numai un deceniu distanță, ceva mai la nord, în Brașov, un librar sas, J.C. Hintz, își românizează numele și scrie de dragul megieșilor lui (români, dar și germani, și maghiari) o carte numită „Bucătăreasa națională”. Constantin Bacalbașa, în „Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncări” (ediția inițială – 1935, Editura Universul; reeditată în 2009 la Editura Cartex), are și el câteva sute de rețete românești, risipite printre alte câteva sute „de împrumut”.
Câteodată, așa cum se întâmplă la capitolul „zemurilor”, face diferența mai clar: „Supele noastre”, „Supe străine”… Prin „supele noastre”, jurnalistul și gurmandul Bacalbașa înțelege îndeosebi ciorbe și borșuri, adică „supele acre”, care scot în evidență gastronomia noastră tradițională. O ciorbă țărănească, după indicațiille lui, se face astfel:
Citește rețeta pe Antena satelor