Cinetice…

Când l-am cunoscut, la Havana, avea 65 de ani. Născut în 1908, ar fi împlinit, în 2008, un veac! Desigur, acum ne privește din altă lume…A văzut lumina zilei la Roman, a studiat dreptul la Paris, se înscrie voluntar în armata franceză, nimerește, nici el n-a prea a înțeles cum, în Antile și devine, în 1945, cetățean cubanez. Este considerat, alături de Vasarely și Schöffer, precursor al „artei cinetice” (vezi „Naissance de l’art cinétique”, de Frank Popper, Paris, 1967). Expune la New York, Veneția, în Brazilia, Japonia, Franța, intrigând și atrăgând mereu publicul, obținând repede recunoașterea criticii cu ale sale „structuri transformabile”. Dicționarul picturii abstracte (Michel Seuphor, Paris, 1957) îl caracterizează mai mult decât elogios: „sugerează universul industrial desfășurat în spațiul cosmic”. În apartamentul său din cartierul Vedado, Sandu Darie mă întâmpină cu un torent de vorbe, îmbiindu-mă, în același timp, să privesc o „structură spațială”, să închinăm un păhărel de anason, să-i povestesc despre Moldova, să răsfoiesc albume… să…să… Și el și soția sa (ardeleancă) vorbesc impecabil românește și ai mereu senzația, amplificată și de ambianța profund românească a apartamentului, că te afli undeva, într-un atelier din Iași, după care vei lua tramvaiul 11, spre a continua discuția undeva, poate la „Bolta rece”. Casa îi este plină de năstrușnicele „structuri spațiale”. „Omul se cuvine să domine tehnica – sună introducerea-credo – privitorul trebuie să re-creeze. Gioconda intangibilă și imobilă se acordă tot mai puțin cu ritmurile și sensurile vieții moderne. Casa se compune din planuri fixe. De ce să introducem, în această ambianță imobilă, un obiect de artă la fel de imobil, de ce nu o structură, alta în fiecare zi?” Într-adevăr, complicatele și, în același timp, simplele „structuri” se metamorfozează după voia privitorului, unghiurile și combinațiile coloristice se regrupează caleidoscopic, opera de artă capătă o anume viață, absolut dependentă de gustul, sensibilitatea și imaginația celui ce o contemplă. Adică, greșeală: „a contempla” nu-i verbul cel mai potrivit. Darie tocmai contemplarea pasivă încearcă s-o dinamiteze, invitând privitorul să participe la actul creației: îi oferă „cuburile” din care singur să-și alcătuiască „Gioconda” clipei, în funcție de dispoziția și starea momentului. O curiozitate copilărească, aceeași care ne făcea, la vârsta pantalonilor scurți, să iscodim ce se petrece în spatele cutiei cu minuni a păpușarilor, ne arată două „sculpturi” unite în echilibru, care se rotesc în funcție de dorința omului de la pupitrul cu butoane. „Tot spectacolul – continuă Darie – apelează la metaforă, iar metafora lizibilă te ajută să sugerezi infinit mai mult și mai profund decât comunicarea simplă”. Între ecran și sursa de lumină (lumânări, fiindcă artistul… n-a mai găsit becuri pe cartelă de-un an!) filtrul programat înfiripă un balet policrom, creind senzația mișcării, curgerii, devenirii. În urmă cu câțiva ani, Darie, împreună cu compozitorul Juan Blanco, a creat un „act politic direct” (toate, în Cuba, sunt politizate și potențate apăsat cu energie „revoluționară”; mă tem că, o vreme, așa vor rămâne!) proiectând texte, forme și culori într-o canava patetico-eroică evocând marile conflagrații ale veacului XX. Zece mii de spectatori și-au ținut respirația de la începutul și până la sfârșitul originalei reprezentații!… Din vorbă în vorbă, nici n-am simțit când s-a înserat. Departe, foarte departe de România, pe malul Atlanticului, umbre colorate scot din încremenire peretele alb, trecând, câte-o clipă, peste o veche furcă țărănească de tors, amintire transilvăneană în apartamentul soților Darie, din Vedado, Havana, Cuba. Visul lui Darie – să încerce un spectacol de sunet și lumină pe vârful Panaghia, în Ceahlău, a rămas neîmplinit. Despre acest mare precursor al plasticii moderne, la noi nu se știe mai nimic. N-o fi chiar cazul să-i punem chipul pe bancnote, dar barem o expoziție cu „structuri spațiale” marca Darie în România s-ar impune – chiar cu atât de vinovată întârziere. Cubanezii, sunt sigur, ne-ar împrumuta exponatele. Că becuri, slavă Domnului, la noi, se găsesc…