Să încep cu ce nu știu. Nu știu dacă ne-am calificat. Dar ce știu cu siguranță este că, dacă n-am făcut-o, lui Pițurcă i se va agăța de coadă tinicheaua meciului cu Franța. Un meci în care ne-am propus puțin și am obținut puținul. Dacă ne-am fi propus mult, puteam rămâne și fără acest puțin. Sau poate că nu, dar nu vom ști niciodată. Iar fiindcă nu știm, suntem gata să imputăm. În fotbal funcționează prezumția de vinovăție.
Dacă însă ne vom fi calificat, fie și pe mâna altora (mă refer aici la italieni și francezi, nicidecum la olandezi), vom vedea merite acolo unde altminteri am fi înfierat. Eu cred că aveam nevoie de egalul cu Franța pentru a ști cine suntem. Am închis poarta, am aruncat cheia și i-am așteptat pe gali să ne înșele cu șperaclul sau să ne sfărâme cu berbecele. Abia după ce reduta a rezistat, ne-am dat seama că putem părăsi crenelul și din proprie inițiativă, pentru contraatac, nu doar tentați de vreun cal troian, pe care sigur l-ar fi reinventat cineva până la urmă.
Punctual, pentru meciul cu Olanda, Pițurcă nu prea a avut opțiuni. Se poate spune că și noi am jucat cu rezervele, nu numai ei. Ghionea, după cum s-a văzut și la unicul meci de pregătire, e unica soluție pentru suplinirea absenței unui titular din centrul defensivei. La mijloc, revenirea lui Cociș în echipa de bază era logică în condițiile în care Dică nu a intrat bine în meciul precedent. Pasele sale pe culoar au fost taxate ca “aproximative” și de comentatorii partidei, adică erau bune ca idee, dar eșuau în picioarele italienilor. Spre comparație, Cassano, alt pasator introdus în partea a doua a jocului, chiar a reușit să lege intenția de faptă și trebuie să-l fi convins pe Donadoni că merită să înceapă ca titular în ultimul meci. În atac, eu aș fi mizat pe Marica. A așteptat răbdător vremea sa și a acumulat energii și dorințe care s-ar fi cuvenit exploatate.
În final, o întrebare legitimă: rămâne Viena o atracție turistică “oarecare”?!