CINE FURĂ AZI UN OU?

Acum 35 de ani, Editura „Junimea” tipărea cartea de debut a tânărului medic botoșănean Dorel Schor. Pe copertă era fotografia unui prunc durduliu, zâmbitor și frumos în toate cele. Ca să vezi cum s-au scurs deceniile: țâncul de pe copertă (Bogdan Nițescu) este, acum, doctor în geofizică la Universitatea Toronto, iar Dorel Schor, de un sfert de secol, doctor în orașul israelian Natanyah. Acolo, departe, el se consideră în continuare slujbaș al literelor române; n-a uitat Iașul și-mi trimite, în manuscris, o carte-sinteză ce adună, în comprimate atent cântărite, întreaga-i experiență de viață. Nu se încadrează foarte exact nici în categoria maximelor, nici aforismelor, nici „stricto senso” în aceea a cugetărilor. Au câte ceva din fiecare. Vauvemague crede că „Maximele oamenilor dau pe față inima lor”, așa că lectura cărții (o pregătesc pentru tipar) „înger cu coarne” poate oferi, într-o addenda virtuală, și portretul medicului Schor: un blajin înzestrat cu ascuțit simț al umorului, deosebit de sensibil, capabil să dibuiască cele ascunse dincolo de aparențe, moralist „cu mănuși”, care nu apelează la sentințe contondente, ci la terapia subtilă, inteligentă, a umorului fin. Până la urmă, tot coroziv. Cartea (unică!) profesorului Simenschy, „Dicționarul înțelepciunii” („Junimea”, 1979) adună 6000 de cugetări, extrase din 680 de opere fundamentale, scrise în 14 limbi. Este, de departe, cea mai completă și reprezentativă operă în galeria genului. După ce treci și de a 1032-a filă, rămâi cu impresia că, indiferent de veac și meridian, s-a cugetat mai ales cu amărăciune pe temele etern-acute ale condiției umane – viața, omul, societatea, morala. Cartea lui Schor preferă altă tonalitate: cea ștrengărească. Ai senzația că ți se face mereu cu ochiul, fiind îndemnat să afli și grăuntele de amuzament din fiece dimensiune a clipei. Ți se zâmbește complice, după care înțeapă acul seringii, mai întâi profilactic. A veni cu o carte de cugetări în anno domini 2007 este de-a dreptul act de curaj. Mai întâi, fiindcă intri într-un spațiu concurențial ilustrat de numele consacrate ale unor „monștri sacri”, de la Rochefoucault la Oscar Wilde, de la Shakespeare la Churchill, plus armia contemporanilor. Și abia aici e aici! Cum „nu e om să nu fi scris o poezie”, tot așa nu-i român care să nu creadă că-i capabil să acceadă la esențele tari (păstrate în sticluțe mici) ale mini-sintezei filosofice. Fie și de tipul „mănânc, deci exist!” (Vanghelie). Căutați pe Internet și veți vedea cât amar de poporani încearcă să-și treacă numele în cartea de onoare a cugetării naționale! Doctorul din Natanyah vine cu propria-i viziune, cu capacitatea de sinteză inteligentă, adeseori clădită pe sugestiile paradoxului, cu finețea umorului deștept, cu știința utilizării corecte și profitabile a resurselor limbii române și, mai ales, cu necesara încărcătură culturală ce-i permite să nu re-descopere Americi de mult cartografiate. Multe din cele peste 1000 de „pastile” se cuvin citite de două ori, întrucât ascund mici tezaure ale observației profunde și neașteptate: „Fiecare bărbat își are problemele ei”, „Dacă nu ești contra nimănui nimeni nu e pentru tine”, „Orice gunoi se crede îngrășământ”, „Cine fură azi un ou… dar cine mai fură azi un ou?”, „Partea leului o decide leoaica”, „Femeile trăiesc mai mult decât bărbații, mai ales văduvele”, „Și visele țin de poziția (socială) în care dormi”, „Un fals poate face celebru originalul”, „Dac-am fi perfecți, n-am progresa; și nici n-ar mai fi nevoie” – ș.a.m.d. Iată și o cugetare care, pentru istoria recentă a românilor, spune multe: „Cui nu-i dai voie să vorbească, până la urmă, urlă!”. Cartea este (adică, va fi) ilustrată cu desenele celebrului plastician Baruch Elron, bine cunoscut în toată lumea artelor – și prieten al autorului. Și el (a decedat anul trecut) a avut solide legături cu România: s-a născut în 1934, la București. La naștere, s-a numit Barbu Teodorescu.