Părintele arhimandrit Paulin Lecca (1914-1996), Victor pe numele de botez, basarabean de origine (născut la Babele, în județul Ismail, din părinții Grigore și Maria Lecca, tatăl fiind învățător și apoi preot în județul Bălți), a urmat Seminarul și Facultatea de Teologie la Chișinău, iar în 1940 a intrat ca frate la Mănăstirea Frăsinei, ctitoria Sfântului Calinic, unde după război va fi și călugărit sub numele de Paulin.
Discipol al lui Nichifor Crainic (cel mai strălucit profesor al Facultății de Teologie de la Chișinău în perioada interbelică), dar și al nu mai puțin ilustrului Gala Galaction (plasat, din păcate, mult mai la stânga, dar dăruit cu destule haruri), a căutat să-i urmeze atât pe calea scrisului, cît și a misionarismului ortodox (cu implicită tentă națională). Sub regimul antonescian, în perioada 1941-1943, a fost preot misionar în câteva sate din Transnistria, precum și la Odessa.
Intransigența sa confesională și națională, asimilată vederilor politice de dreapta (legionarismul era obsesia fierbinte a epocii), i-a atras ulterior, sub pretextul refuzului de a face serviciul militar, arestarea și chiar condamnarea la moarte. Dumnezeu a vrut ca sentința să nu fie executată, iar râvnitorul teolog basarabean să-și urmeze chemarea monahală, învrednicindu-l să fie ieromonah și apoi arhimandrit, iar o vreme stareț la Arnota, unde-l va cunoaște, prin 1992, viitorul protosinghel de la Schitul Darvari și episcop-vicar patriarhal, Ambrozie (astăzi episcop la Giurgiu), care-i va face postum și o frumoasă evocare (apărută mai întâi în revista Epifania).
De-a lungul vieții sale călugărești de peste o jumătate de veac, Paulin Lecca a trecut, pe lîngă Frăsinei și Arnota, pe la mai multe mănăstiri (Govora, Cozia, Schitul Rarău, Gologanu, Antim), zilele sfârșindu-și-le retras la mănăstirea de maici de la Rogozu, în județul Vrancea. Cel trecut pe la Antim și pe la Rarău nu putea, desigur, să nu poarte în sufletul său “floarea de foc” a Rugului Aprins (duhul acestei mișcări fiind lesne de recunoscut în preocupările și în scrierile sale). I-a cunoscut îndeaproape, între alții, pe ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor) și pe duhovnicul rus Ioan Kulîghin. Să mai menționăm că o vreme, tot spre anii bătrâneții, a mai fost și exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Dunării de Jos și din Arhiepiscopia Bucureștilor.
A scris destul de mult (pagini catehetice, exegetice, apologetice, memorialistice), dar majoritatea scrierilor sale au ajuns abia postum la cunoștința marelui public. Iată-le pe cele mai importante: De la moarte la viață, Ed. Paideia, București, 1996 (roman memorialistic – personajul Victor Moldovanu este autorul însuși – cu caracter testamentar, prezentat călduros de regretatul critic literar Valeriu Cristea, cu care părintele Paulin s-a cuminecat mai ales întru Dostoievski); Ce este moartea?, Ed. România Creștină, București, 1997 (prima ediție – demult epuizată – a cărții reeditate acum); Frumosul divin în opera lui Dostoievski, Ed. Discipol, București, 1998 (cel mai important studiu despre Dostoieski scris de un teolog român, după faimosul curs Dostoievski și creștinismul rus al lui Nichifor Crainic); Rugăciunea vameșului, Ed. Christiana, București, 1998; Cum să citim Biblia în învățătura Sfinților Părinți, Ed. Sophía, București, 1999. A tradus mult și din rusește (Igor Smolici, Din viața și învățătura stareților, Ed. Anastasia, București, 1997; Serghei Bulgakov, Icoana și cinstirea sfintelor icoane, Ed. Anastasia, București, 2000, etc.), lui datorîndu-i-se și una dintre versiunile românești ale Pelerinului rus (Ed. Sophía, București, 1998).
E de sperat ca reeditarea volumului Ce este moartea?, adresat unui public mai larg, să retrezească interesul pentru întreaga sa nevoință mărturisitoare, ce-l recomandă ca pe una dintre cele mai de seamă figuri monahale românești din vitrega – dar plina de învățăminte – istorie românească a secolului 20.
(Răzvan CODRESCU, sursa: www.md.altermedia.info )
