CIMILITURI?

Mulțumesc cititorului care mi-a atras atenția asupra unui articol din „Evenimentul zilei” (24 septembrie) în care zestrea culturală a românilor („realizări minore la scară europeană”) este ridiculizată și persiflată la modul găunos-arogant și vădit tendențios. Rețeta e simplă: în România are valoare mai ales ceea ce nu-i românesc până la capăt. Nu Voronețul, Tismana, Cozia, Putna entuziasmează, ci biserica din Densuș. Care este, într-adevăr, „o minune”, însă nu chiar… românească. Atestat din sec. XIII și bănuit a fi construit în sec. II d. Hr., monumentul de la Densuș a fost edificat ca templu păgân (cele 8 altare închinate zeităților pot fi identificate și acum). Dintre orașe, sunt acceptate printre „minuni” doar Sibiul și Sighișoara, probabil fiindcă ambele (Hermannstadt, Schässburg) poartă și o anume marcă a altei culturi. „Cimitirul vesel” de la Săpânța este considerat nici mai mult nici mai puțin decât „o colecție de cimilituri funerare”. N-o fi având autorele antene care să-i îngăduie a desluși valoarea antropologică, lingvistică, sociologică, artistică și, mai ales, etnografică a acestui site ocrotit de UNESCO, dar chiar să taxezi versurile funebre de pe crucile de la Săpânța drept „cimilituri”, e prea de tot. (Profesorul italian Bruno Mazzoni, de la Universitatea din Pisa, a reprodus în 1998 toate cele 321 de inscripții într-un impunător volum, punându-le în relație cu texte lirice din Antologia Palatină, ori din „Spoon River Anthology” a lui Lee Edgar Masters. Poftim „cimilituri”!) Casa Poporului este numită în derâdere „un bibil mare cât Pentagonul.” Nici mie nu-mi spune nimic arhitectural (parcă Pentagonul mi-ar spune!), o găsesc urâtă de-a binelea, dar dacă n-am avea-o, unde s-ar organiza, de pildă, Summitul NATO? La sala polivalentă? În afara nordului Moldovei (pentru frumusețea căruia, totuși, meritele-s numai ale lui Dumnezeu) și a podului lui Saligny, nimic nu-i admirat până la capăt, fiindcă toate-s „realizări minore la scară europeană. Ele vorbesc despre istoria unui popor ușernic, care a trăit la porțile creștinătății și în anticamera marilor civilizații.” Ușernic? Doar dacă re-conferim termenului sensul inițial, de mult pierdut, acela de paznic al porții – că datorită „ușernicilor” români n-au ajuns otomanii la Viena. Numai că și vitejia strămoșilor este năclăită în derizoriu prin varii scrieri similare, unde-i taxată drept „marcă a sufletelor primitive”! Românii n-au fost capabili de nimic temeinic – se insinuează în articolul din Ev. Z. – „în spatele aproape fiecărei se ascunde o amintire rușinoasă, o lașitate, o gândire precaută sau, în cel mai bun caz, o întâmplare fericită de care alții și mereu alții se fac vinovați.” Mă-ntreb ce amintire rușinoasă, ce lașitate, ce întâmplare datorată altora (?) s-o fi ascunzând în spatele „zavezelor” brodate la mănăstirea Putna, a Porții Sărutului de la Tg. Jiu, a psalmilor versificați de Dosoftei ori, de ce nu, chiar a crucilor inscripționate de Ion Stan Pătru la Săpânța? A devenit o chestiune de bon-ton ca românii „europeni” să-și scuipe imaginea din oglindă: nimic autohton edificat până acum n-are valoare, lumea a-nceput și se va sfârși cu generația noastră! Ce prostie, câtă suficiență! Într-o recentă emisiune TV l-am auzit pe un post-intelectual afirmând senin că, în ultima jumătate a veacului XX, nu s-a creat nimic demn de interes în literatura română! Adăugând minimalizarea până la ridiculizare a clasicilor, e de-nțeles de ce o elevă a unui liceu ieșean (am auzit-o cu urechile mele!), întrebată de-o colegă „ce-avem la română?”, a răspuns cu năduf:
– Iar mortăciunea de Eminescu.
Sunt sigur, nu s-a gândit la „cadavrul din debara”.