Chipul omului

Să fie Dumnezeu o simplă modă a sufletului, o pasiune trecătoare a istoriei? se întreba Alexandru Mironescu în cartea sa, „Calea inimii“. Ceea ce păruse unor contemporani rafinați și puternici a fi o furtună într-un pahar cu apă, cu un faliment aproape grotesc, o „chestie“ în cel mai bun caz, venirea lui Hristos a împărțit istoria în două, până la și de la. Ea a răsturnat imperii, popoare, școli, filosofii, războaie, frământând conștiința. A născut biserici și catedrale, cărți și coloane, opere de artă, monumente care înfioară și înalță inima și cugetele, născând o știință cum nu a mai fost, o cultură și o civilizație fără pereche, așezând totul, dar absolut totul într-o perspectivă din ce în ce mai fecundă și mai uimitoare. Nu mai e cu putință să ieșim de aici, din aceste probleme fundamentale ridicate de feciorul tâmplarului Iosif, născut de Fecioara Maria! Omul nu poate trăi fără chip, fără chipul umanității lui, care, ca problemă reală, este chipul lui Dumnezeu. Icoana lui Hristos este icoana omului, iar a fi creștin înseamnă a fi în cele din urmă om cu O mare, a ști cu claritate cum să te îndrepți pe calea care duce la chipul tău profund, de om.
(Preluare din vol. „Kairos. Eseu despre teologia istoriei“, Alexandru Mironescu, Editura Anastasia, 1996)