Ceremonie la mișto

Nu că am urmărit în mod special, dar cu câteva minute înainte de începerea evenimentului, absolut toate televiziunile de știri au uitat de răpiri, violuri și asasinate și au comutat pe reședința Președintelui, unde acesta avea să îi confere Simonei Halep o distincție pe deplin meritată. Prima imagine de la „locul faptei” (ca să rămânem totuși la terminologia utilizată în ultima vreme la televizor) prezenta o sală mare, populată în dreapta imaginii cu niște ființe (care ulterior s-au dovedit a fi rude, antrenori, prieteni, sportivi, oficiali ai FRT), pe partea opusă aflându-se însăși „sărbătorita”, dacă putem vorbi de sărbătoare când un omuleț este complet izolat, așteptând ceva, sau pe cineva, care nu se învrednicește să apară. În sfârșit, după o întârziere de doar 3 minute față de ora anunțată, apare un tenismen amator, de la care în mod normal s-ar fi cuvenit să auzim niște vorbe simțite, izvorâte din suflet adică, din moment ce amatorul se afla în fața celei mai bune sportive din lume chiar în sportul pe care cică și el îl practică. În loc de asta, am auzit un speech conceput parcă de mama mare spre a saluta mențiunea obținută de nepoata la sfârșitul clasei a treia. Cu acest prilej, mi-am reamintit că lui Stolojan oamenii răi îi zic „Robocop”. Nemeritat. Robocop părea cel care vorbea… pas cu pas! Prin comparație, Simona a fost minunată. Cu ce am rămas eu la sfârșit: cu imaginea lui Țiriac care nu s-a băgat în fotografie, absolut normal, din moment ce antrenorul domnului Președinte tocmai încercase să-i fure funcția, precum și cu puțină tristețe în privirea Simonei, infinit mai naturală decât bucuria grotesc mimată de alesul suprem.