Cerbul

Unul din ucenicii Sfântului Nifon, cu multă uimire povestea:
–Atâta smerenie și blândețe îi dăduse harul Sfântului Duh, încât se socotea pe sine că întinează lumea cu făptura sa. Ascultați o mărturie a virtuților sale.
A fost chemat odată în casa unui dregător, care avea mare evlavie către Cuviosul. Bogatul acela avea o grădină foarte mare, în care pășteau de voie mulțime de animale sălbatice, ca într-o pădure. Și printre mulții cerbi, ce îi avea, era unul nespus de sălbatic din fire, care de se întâlnea cu un om îl lovea cu picioarele dinainte și cu coarnele cele rămuroase. Eram cu sfântul și când am intrat în curtea dregătorului, cerbul furios s-a repezit la mine. Sfântul văzând aceasta s-a așezat în fața mea, să mă apere și numai ce l-a atins că s-a îmblânzit pe dată. Apoi cerbul privind în ochi pe Sfântul s-a rușinat și a fugit în desiș. Am întrebat:
–Spune, părinte cum ai făcut aceasta?
–Aceasta este puterea tainică a smereniei. Când ne smerim față de toți și toate și ne vedem cât suntem de păcătoși, se pogoară din Cer toiagul lui Dumnezeu zdrobind pe vrăjmașii noștrii, pe cei care ne urăsc, pe diavoli, pe fiare, tot răul.
Răbdare și ascultare
Povestea vorbește de: virtuțile tăcerii, puterea smereniei, credință.
Se povestește că odată un cărturar antiohian a venit la un Părinte zăvorât și l-a rugat să-l ia ucenic, iar acesta i-a spus:
–De voiești să te iau ucenic, împarte averea ta la săraci!
El a făcut întocmai și a venit iară la părintele zăvorât, rugându-l să-l ia ucenic.
–Oare te vei putea păzi să nu vorbești?
–Făgăduiesc! a spus el și acesta a fost singurul cuvânt, vreme de cinci ani.
Pentru că se dusese vestea și mulți veneau în munte, pustnicul l-a trimis la o mănăstire să vadă, va vorbi?
Însă ucenicul a păstrat făgăduiala de a tăcea.
Starețul mănăstirii, vrând să-l încerce, l-a trimis să ducă un mesaj la altă mănăstire, aflată peste râul, care tocmai se revărsase, crezând că se va întoarce să spună: nu pot trece. Și a trimis și un alt frate, în urma lui să vadă, cum face.
Cărturarul ucenic, a ajuns la râu, l-a văzut revărsat și s-a pus în genunchi, la rugăciune. Pe dată a venit un crocodil, care în mod minunat l-a trecut pe malul celălalt. A făcut ce i se poruncise și s-a întors, trecând râul tot pe spatele crocodilului.
După un timp, starețul a primit veste de la acea mănăstire:
–Măcar că era mut, îngerul lui Dumnezeu era monahul acela…
Spunem povestea: cui se străduiește pentru propria sporire
oricui este preocupat de autocunoaștere
celui ce caută sensul păcii sufletești
Uneltele tâmplarului
Povestea vorbește despre: necesitatea colaborării, posibilitatea transformării răului în bine, existența binelui în orice rău și invers, perenitatea speranței, convingerea că binele învinge.
Odată demult, într-un sat mic, trăia un tâmplar. El avea un atelier plin de scule de tâmplărie. Într-o zi pe când stăpânul nu era în atelier, uneltele s-au luat la ceartă. S-au sfădit multă vreme…
–Ceva mai rău ca fierăstrăul, cel cu colți ascuțiți, nu se află sub soare! Dinții lui sfâșie și el taie tot, ce-i iese în cale…ca un balaur…
–Ce să mai spunem despre rindea, care mușcă fără milă, ca o fiară!
–Dar ciocanul care zdrobește totul cu violență? Ce spuneți de el?
–Sau cuiele, subțirele, care străpung și pătrund în orice cu vârful lor ascuțit. Înțeapă!
–Să nu uităm rașpel, care pilește, uniformizează, zgârie totul!
Așa se tânguiau uneltele tâmplarului și până la urmă au hotărât că nu mai pot trăi sub soare fiind peste măsură de rele. Unele dintre ele, pentru răutatea lor fără de seamăn, pentru violența faptelor săvârșite ar trebui gonite, cât mai departe surghiunite. Ciocanul era de părere că rindeaua, îndeosebi, trebuia alungată. Rindeaua credea că fierăstrăul nu mai putea rămâne nici o clipă lângă celelalte unelte. Fierăstrăul nici nu voia măcar să mai audă de cuie, care pe lângă răul, ce îl făceau mai erau atât de mici și ascuțite…Cuiele erau pornite împotriva rașpelei… rașpela împotriva daltei, care despica totul…împotriva rindelei, cuielor, ciocanului, fierăstrăului…
Toți erau împotriva tuturor…sculele vorbeau foarte mânioase și în același timp. Era zarvă mare. O larmă fără seamăn.
Deodată ușa s-a deschis și a intrat tâmplarul.
Îndată s-a făcut liniște deplină.
Meșterul a luat o scândură a măsurat-o și a tăiat-o cu fierăstrăul, apoi bucățile le-a fasonat cu rindeaua. A bătut cuie cu ciocanul și la sfârșit a netezit totul cu rașpela și șmirghelul. Folosind fierăstrăul, care sfâșie, rindeaua, care mușcă, ciocanul, care zdrobește, cuiele, care înțeapă și rașpela… tâmplarul făcuse un minunat leagăn, pentru un nou născut.
Mâna lui iubitoare condusese uneltele cele rele și le pusese să facă ceva bun și frumos și de folos…
Spunem povestea: celui ce nu înțelege cum transformăm răul în bine,
cui refuză colaborarea cu un om contestat,
omului copleșit de răutatea din jur, cuiva disperat,
pentru a demonstra că singura mânie sfântă e cea împotriva ideii de rău. (www.sfant.ro)