La Biserica Martirilor „In Memoriam”, din municipiul Suceava, cu hramul Nașterea Maicii Domnului (locaș situat în spatele Palatului de Justiție), slujește (alături de preoții Viorel Vîrlan – paroh și Dumitru Airinei) preotul Laurențiu Milici. Duminică, 11 ianuarie, părintele Laurențiu Milici împlinește 91 de ani, fiind astfel cel mai bătrân preot care slujește, duminică de duminică, în vreo biserică din județul Suceava. În urmă cu circa 30 de ani, părintele Laurențiu Milici a ieșit la pensie, dar nu a putut sta departe de Biserică. Pentru că Bisericii i-a dedicat întreaga sa viață.
„Râdeți de mine, ca să ajungeți ca mine”
Despre părintele Laurențiu Milici este greu să vorbești. Mai ales atunci când vrei să realizezi un material fără ca el să știe, un material care să reprezinte o surpriză. O surpriză pornită din respectul pe care îl impune celor din jur, din energia pozitivă pe care o transferă tuturor celor în preajma cărora se află, din bucuria pe care o are atunci când oficiază o slujbă, bucurie pe care o transmite celor din sfântul lăcaș. Părintele Milici nu-și arată vârsta. La 91 de ani, citește fără ochelari și oficiază slujbe fără să pară afectat de efortul de a sta ore în șir în picioare. Îți vorbește cu dragoste despre familia lui, îți povestește cu bucurie despre întâmplări cu oameni dragi, ale căror nume nu le-a uitat nici după 60 sau 70 de ani, și găsește întotdeauna o vorbă bună sau un sfat care să-ți ofere alinare.
Dar pentru durerea sufletească probabil că nu este leac mai bun decât să-l auzi cântând pe părintele Milici. Cântece vechi, cântece de suflet, cântece despre care nu știai că există sau au existat vreodată. Iar după ce asculți aceste cântece, îți dai seama, încă o dată, cât de frumoasă și prețioasă este viața. Și cât de neînsemnate sunt toate problemele mărunte cu care ne confruntăm, care ne afectează zi de zi și cărora le dăm o importanță mult mai mare decât ar trebui.
Un astfel de om nu putea să nu aibă și umor. Iar după ce te face să zâmbești, îți spune imediat cea mai frumoasă urare pe care ți-o poate face un om ca el: „Râdeți de mine, ca să ajungeți ca mine”
„Am făcut școala numai în timp de război”
Din viața lui, părintelui Laurențiu Milici îi place cel mai mult să povestească anii copilăriei, anii petrecuți la școală. Era o perioadă extrem de grea, război, foamete, dar pe care părintele o sintetizează poate șocant pentru noi: „Eu n-am știut ce-i greul, prea puțin am știut ce-i greul.”
Pentru a vă reda o parte din acei ani ai vieții părintelui, am apelat la colegul nostru de la Radio Cluj, Vasile Tomoiagă, care a realizat, în 2009, un interviu cu preotul Laurențiu Milici.
Dacă ar fi să se întoarcă în timp, părintele Laurențiu Milici ar alege„vremea de demult, de la părinții și moșii noștri. Eu n-am știut ce-i greul, prea puțin am știut ce-i greul… Aveam 13 ani când am intrat la Seminar, iar în 1939 a început războiul. Eram la Seminar la Roman când fugeau polonezii cu niște camioane lungi de care noi nu mai văzusem. Noi ne uitam cum se refugia lumea în mașini mari, lungi, cu bagaje… Am făcut școala numai în timp de război. M-am dus la admitere cu tata îmbrăcați tare frumos, în port național. Nu eram pregătit, ce știam eu? A citi și a socoti, atât. Dar am reușit la urma urmei, poate datorită Directorului, care era o figură bună de preot, Gheorghe Vlad, Dumnezeul să-l ierte, care făcuse Seminarul la Ismail și mi-a dat apoi din însemnările lui de la școală, căci ținea grozav la mine. În fiecare dimineață și seară plângeam de dor de casă. Tare voiam să mă duc acasă, să fac orice, să îngrijesc animale, să rânesc în grajd, să fac orice numai să fiu acasă. Părintele Scarlat Porcescu, Dumnezeu să-l ierte – care a fost Vicarul Mitropoliei de la Iași – era pedagog la Seminar și mă vedea cum plâng, pe pervaz. «De ce te văd toată ziua plângând?» Mi-e dor de casă… El m-a luat și m-a dus la Cancelarie, acolo erau adunați, înainte de a intra profesorii la ore, preoți, civili și Directorul în capul mesei. Și Directorul îmi zice: «Laurențiu, îți dăm drumul acasă. Ce-au să zică băieții din sat? Că n-ai știut, că n-ai fost bun, o să râdă de tine…» Eu am stat și m-am gândit… Tata era tare aspru; eu scriam toată ziua cărți poștale, să vină să mă ia acasă, dar nu-mi răspundea nimic. Nu știu ce gândea tata când primea atâtea cărți poștale. M-am gândit apoi că n-am ce face, trebuie să rabd și gata! Și m-am pus pe învățat. Intrasem ca solvent, era 7.000 de lei taxa pe an, trebuia să vândă tata două vaci ca să plătească; plus alimente la cantină. M-am gândit la tata, săracul… După primul trimestru am avut note bune și mi-a dat bursă Directorul. Și-mi dădea drumul să merg acasă sâmbătă, duminică. Îi aduceam de acasă brânză, smântână și unt bătut de noi. Opt ani de zile părintele Director a fost îngerul meu.”
„Laurențiu, du-te acasă, că la voi vin rușii!”
„În ‘44 primăvara, în martie, înainte cu o zi de Buna Vestire, am plecat acasă. «Laurențiu, du-te acasă, că la voi vin rușii!»,mi-a spus Directorul, știa pentru că avea radio. M-am dus la gară, nu aveam bani, am luat un marfar și m-am dus acasă. Tata mi-a zis: «Măi băiete, bine c-ai venit că dacă veneau rușii și aflau că faci Seminarul, cine știe unde te duceau! Du-te și tu repede, că ieri au plecat premilitarii din sat spre Gura Humorului, du-te după dânșii!» Apoi tata, seara, pe întuneric, a făcut dintr-un sac un rucsac, cu o sfoară din fuior, și mi-a pus acolo o șuncă afumată de la grindă șio cunună de ceapă roșie. Mama făcuse pâine în cuptor, că urma Buna Vestire; mi-a pus o pâine și cuțitul: «Asta să ai pe drum! Dă-i drumul!» Doi kilometri de acasă până la gara din Todirești, dar la gară nu mergea nici un tren, era noapte și viscolea. Părintele Cleopa spunea: «Să nu vă rugați niciodată pentru noroc!» Am stat câteva ceasuri în gară tremurând, noroc că tata îmi dăduse sumanul, pe sub care aveam uniforma de Seminar cu numărul 210. Deodată a venit o locomotivă de la Dărmănești spre Cacica, a oprit în gară și m-am rugat de mecanic să mă ia și pe mine. M-am urcat pe cărbuni și m-am dat jos la Păltinoasa, dimineața. De acolo am plecat pe jos și i-am ajuns pe premilitari pe la Boroaia. Erau 2.000 de premilitari cu colonelul Despa din Suceava. Am mers apoi zece zile pe jos și am ajuns la Râmnicu Sărat, în ziua de Paști. Noaptea am fost la Înviere. Era ziua de 4 aprilie, când americanii au bombardat Bucureștiul și Ploieștiul. Dimineața, oamenii de unde am dormit noi au pus într-o vană ceai și ne-au dat să bem, lângă prescura de la biserică. Pe la amiază a sunat goarna să mergem la gară. Ne-au urcat în vagoane deschise și am ajuns seara la Chitila, București. Era numai fum, ardeau vagoanele din gară după bombardamente. Am văzut vagoane aruncate peste case.”
„Nimeni nu plângea, nu se văita, toți așteptam să murim”
„Dacă ți-aș povesti când am venit din armată, militar, în ‘44 iarna. Oamenii veniseră din refugiu și au stat din primăvară până în toamnă în pădure, la Mitocu Dragomirnei. Mâncau bureți, rădăcini și buruiene; oamenii, toți slăbiți, au venit toamna acasă, înainte de Crăciun. Nu aveau cu ce se spăla, nu aveau săpun și toți cădeau morți de tifos exantematicși-am căzut și eu la pat. După sărbători m-am ridicat. Tata ne îngrijea pe toți seara, când venea acasă. El ducea morții singur la groapă, preoții erau refugiați în Banat, în Oltenia, nu erau veniți încă după Armistițiu. Tata mergea de dimineață cu carul cu vaci – caii erau luați la război – și lua morții dintr-un capăt de sat în altul, cu o singură procesie, și-i îngropa, câte zece pe zi. Îi trecea într-un registru. La mormânt la fiecare zicea «Tatăl nostru», atât! Oamenii nu aveau scânduri pentru sicriu și luau din scândurile din gard, de la șură și făceau sicriu, iar la mormânt o cruciță de brad subțire, care toate au putrezit peste ani. Nu pot uita că nimeni nu plângea, nu se văita, toți așteptam să murim.
Era lipsă mare, nu găseai nimic, era foamete, adevărata criză a fost atunci. Oamenii semănaseră grâul de toamna din ‘43, acum era paiul și spicul tot negru. Îl coseau, îl îmblăteau pe aria șurii și-l duceau la moară și făceau pâine măcinată foarte dulce și bună. Tata ne aducea acasă pâine din asta de la înmormântări. Aducea pomeni acasă, oamenii tot pregăteau pomană, tradiția se păstra. Țin minte că erau niște ruși bătrâni, rămași după război, cu caii lor. Stăteau prin șuri și prin grajduri pe la oameni. Noi toți, frații mei și mama, eram în pat bolnavi. Rușii veneau la tata, când intrau în casă își făceau cruce la icoane și-i cereau tatii să le dea pâine, că nu aveau ce da la cai. Și tata le dădea. Când venea tata seara ne doftorea pe noi, ne freca cu oțet, cu usturoi, ne da să bem lapte acru, chișleagși toți am scăpat. Tata era aspru, dar când ne îmbolnăveam, așa de bun era cu noi, ne făcea tot ce putea! A venit apoi un călugăr de la Mănăstirea Sfântul Ioan să facă Boboteaza, că preot nu era. Și eu, ca Seminarist, m-am ridicat din boală și m-am dus la Sfințire; eram tare slab și, fiind frig, m-a întors boala. Dar apoi mi-am revenit. În ‘45 primăvara trebuia să mă duc la școală, să recuperez, că începuse din toamnă. Atunci tata se îmbolnăvise, era căzut la pat de tifos. Când îmi luam rămas bun, întotdeauna sărutam mâna la mama, la tata; mama ne pupa, tata nu, mama mă petrecea o jumătate de drum spre gară. Mamă, da tata nu ne sărută, îi spuneam. «Tata – zicea ea – când dormiți voi, în somn, atunci vă sărută». Asprimea lui ne-a prins bine, ne-a învățat dreptatea. Iar atunci, înainte să plec la școală, m-am dus să-mi iau rămas-bun, dar tata nu a vrut să-mi dea mâna. Da de ce, tătuță? «Măi băiete, să nu fie pentru ultima dată!», mi-a spus el. Dar pentru jertfa pe care a făcut-o el în acele vremuri, Dumnezeu l-a ridicat apoi din boală”.
Preot din 1951
Părintele Laurențiu Milici s-a născut în 11 ianuarie 1924 în satul Soloneț, comuna Todirești, Suceava. A făcut Seminarul la Roman, iar între 1945-1949 a urmat Facultatea de Teologie la Suceava (care era refugiată de la Cernăuți), ultimul an urmându-l la Cluj. A fost hirotonit preot în 1951, la Iași, de hramul Sf. Cuvioase Parascheva, de Arhiepiscopul de Iași și Mitropolit al Moldovei, Sebastian Rusan. Preot la Cajvana din 1951, timp de șase ani, apoi din 1957 preot la Ipotești, la biserica cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil. În prezent, la 91 de ani, slujește la Biserica Martirilor „In Memoriam” din Suceava, cu hramul Nașterea Maicii Domnului.
„Țara Fagilor”, revistă editată de tatăl părintelui Laurețiu
Între cele două războaie mondiale, mai precis în 1931-1932, a apărut în satul Soloneț, comuna Todirești, județul Suceava, prin strădania cantorului bisericesc Constantin Milici, revista de literatură și folclor „Țara Fagilor”. Ea își propunea să fie un factor de cultură în această zonă a Bucovinei. Constantin Milici nu a ezitat în a face mari sacrificii, materializându-și în concret pasiunea prin editarea acestei reviste cu periodicitate lunară, intitulată „Țara Fagilor”. Este singura revistă din Bucovina care avea reședința într-un sat, Soloneț, în casa unui țăran autodidact. La primul număr a colaborat ca redactor tânărul ce avea să devină mai târziu corespondent al Academiei Române, scriitorul Eusebiu Camilar.
