Cei șase cetățeni

În anul 1347, oastea regelui englez Eduard asedia orașul francez Calais. În jurul orașului, un val ucigător împiedica orice contact cu exteriorul. Drept urmare, imediat izbucni o foamete cumplită. Mai întâi muriră cei bătrâni, apoi sugarii. În cele din urmă slăbiră și oamenii în putere, astfel încât nimeni nu se mai putea gândi la o ripostă victorioasă. Atunci un sol al regelui ceru să intre în oraș. El comunică prefectului orașului intenția regelui: „În următoarele trei zile, regele are de gând să năvălească în oraș și să-l incendieze. Cu toții veți muri: bărbați, femei, copii”. Locuitorii cetății l-au întrebat: „Nu există chiar nici o cale de salvare?”. „Ba da, răspunse mesagerul. Dacă șase din bărbații voștri de frunte sunt dispuși să moară pentru voi, atunci veți fi salvați. Aceștia vor trebui să se prezinte mâine dimineață în lagărul oștirii engleze. Să nu aibă nimic în picioare, să fie îmbrăcați doar cu o cămașă și în jurul gâtului să fie legați cu o funie”. Vestea înfricoșătoare se răspândi în toată cetatea. Toți cei 10.000 de locuitori se gândeau numai la ei înșiși. Dar șase din oamenii de frunte spuseră: „Mereu am încercat să slujim cu fidelitate oamenilor acestei cetăți cu brațele și talentele noastre. Acum suntem dispuși să ne dăm viața pentru întreaga cetate”. Cetățenii orașului au îngenuncheat plângând și s-au rugat pentru acești voluntari.
A doua zi dis-de-dimineață, cei șase au mers în lagărul regelui. El îi privi cu dispreț. În apropierea lor un călău stătea deja pregătit cu sabia în mână pentru a-i decapita. Atunci sosi regina, se aruncă la picioarele regelui și mijloci pentru acești oameni: „Menajează acest oraș și pe acești oameni, pentru că au fost dispuși să-și dea viața pentru ceilalți”. După lungi tărăgăneli, regele își schimbă gândul. El cruță cetatea și viața acestor șase voluntari.
Regele generos, care a deplasat o… virgulă
Un rege trebuia să pronunțe și să semneze următoarea sentință: „Iertare imposibil, să fie încarcerat!”. Sentința i se păru prea dură, căci se gândea la viitorul acelui om și la familia sa. De aceea schimbă sentința: „Iertare, imposibil să fie încarcerat!”. A făcut doar o deplasare a virgulei. Și astfel sentința i-a acordat libertatea.
Ce e suferința mea pe lângă a Sa?
Un turist care închiriase o cameră de vară la o țărancă de munte o întrebă pe femeie: `Se poate merge aici undeva la Liturghie?`. `Bineînțeles, răspunse ea. Există în apropiere o bisericuță. Și eu mă duc acolo`. Și în odaia ei simplă, dar frumoasă, se înfiripă o discuție. Pe un perete al camerei se aflau multe fotografii cu diferite personaje, mai tinere și mai în vârstă. `Acesta-i bărbatul meu, răspunse munteanca la întrebarea oaspetelui ei. A murit în timp ce tăia lemne. Aceștia sunt cei doi feciori ai mei. Au căzut la datorie în război. Și asta e fiica mea. A murit de cancer`. `Așa de multă nefericire! Cum de se poate suporta așa ceva?`, întrebă turistul. Femeia răspunse. `În acest caz nu mai ajută la nimic mângâierea ce vine de jos; ea trebuie să vină de sus. La primul caz de deces ești îndurerat, dar dacă crește numărul deceselor, atunci muțești`.`Da, se poate înțelege`, se gândi musafirul. `Dar asta nu e bun la nimic, spuse munteanca. Mai întâi l-am luat de rău pe bunul Dumnezeu pentru că mi-a chemat la Sine familia. M-am plâns, dar nu am obținut nici o mângâiere. Căci în final i s-a dat înapoi familia. Atunci nici n-am mai mers la biserică. Până într-o vară când un oaspete mi-a dăruit acest crucifix pe care-l vedeți atârnat pe perete, aici în colț. Am zăbovit în fața lui ore-n șir, luni de zile de iarnă, când nu aveam nici un musafir, iar eu aveam timp să meditez. Da, Hristos a suferit mai mult decât mine. Ce e suferința mea pe lângă a Sa? Și aici mi-am găsit putere să trăiesc și să las să mi se ia ceea ce Domnul mi-a dat`.
(sursa: http://romanidiaspora.blogspot.co)