Cei care au fost

Curând împlinesc (primii, nu-i așa?) 80 de ani. Nu știu cum de s-a întâmplat, probabil n-am fost destul de atent! Lăsând gluma: numărându-mă cândva printre cei mai tineri (director de editură, de Teatru Național, în structurile de conducere ale Uniunii Scriitorilor, ale Cinematografiei ș.m.a.), iar acum rămas printre puținii încă prezenți în postata literelor, am avut privilegiul să cunosc zeci, sute de personalități care nu mai sunt, unele deplin cufundate în uitare, altele judecate inerțial după canoane ce nu li se prea potrivesc – fie excesiv laudativ, fie taman pe dos: de la Moș Toader Hrib la Fidel Castro, de la Zaharia Stancu la Deng Xiaoping – lista-i lungă. Și consider că-i aproape o datorie să-ncerc rememorări – nu numaidecât cu intenție reparatorie, cât în spiritul cronicărescului „să să știe”.
În noiembrie 2010, Ateneul era încolăcit de-o nesfârșită coadă, cum n-am mai văzut, iertată fie-mi comparația, decât cândva, la… mausoleul lui Lenin! Mulțimea de oameni simpli veniți să aducă o floare la catafalcul lui Adrian certifica împământenirea „fenomenului Păunescu”. Cel care a readus în limbajul televiziunilor cuvinte considerate „expirate” și demonetizate precum „patrie”, „patriotism”, „românism”, „națiune” și chiar „naționalism”, rostite de astă dată mai puțin surdinizat. De altfel, masiva prezență sugera și un protest subînțeles. A-l trece în contul nostalgiilor suspecte este mai mult decât eroare, fiindcă mesajul subiacent pare mai complex și mai durut: globalizare nu înseamnă deromânizare, ura nu construiește, conotațiile politice falsifică scara de valori, „noi suntem români” nu-i înjurătură și așa mai departe.
Ne place, nu ne place, trebuie să recunoaștem că Păunescu a fost un luptător, printre puținii care au avut curajul, într-o lume a lașității și traseismului politic hăbăuc, să-și păstreze crezul. Rătăcirile lui pot fi explicate: mai întâi, credința în „înnoitorul” din 1965, urmată de dezamăgiri în cascadă, apoi necesitatea (foarte greu de înțeles azi) de a semnaliza la stânga pentru a cuteza cel mai mărunt pas spre dreapta – vor mai fi și alte motivații care, desigur, explică dar nu scuză până la capăt. La fel de nescuzabilă este și ignoranța noastră față de gesturile curajoase, de certă unicitate, ale celui care, în plină înflorire a cultului personalității și a minciunii oficializate, scria „Lumea nu se poate cuceri / Umflând la cifre și mimând tumulturi” (1979). Știm doar ce i s-a publicat, ignorăm, prin forța împrejurărilor, ce s-a cenzurat. Cum ar fi (citisem în manuscris): „V-am spus, concetățeni analfabeți / Să luați aminte și să țineți minte / Dar nu știam că v-ați născut și surzi / Și scoateți arma când vedeți cuvinte.”
Cu câteva luni înainte, Păunescu mi-a telefonat spre a-mi cere un articol despre Vieru. A început convorbirea cu fraza „Știu că între noi doi există o răceală, dar te rog să…” „Răceala” era veche. La trei ani după ce, în 1978, publicasem, la „Junimea”, întâia carte a lui Grigore Vieru, apărea volumul „Izvorul și clipa”, pe pagina de gardă a căruia se menționa „antologie de M. R. Iacoban”. Păunescu m-a interpelat revoltat: „Cum asta, antologie? Antologhezi un autor în viață? Îi încalci dreptul fundamental de a-și construi cartea cum dorește…” etc., etc. De fapt, semnasem fără să cunosc cuprinsul cărții, la rugămintea directorului Editurii bucureștene „Albatros”, care mai voia pe cineva alături, solidar întru publicarea unui scriitor român cetățean al… Uniunii Sovietice. Probabil c-am gafat încercând o altă explicație: „De ce n-ar fi antologările posibile pentru fericita selectare a creațiilor de vârf? Uite, dacă mă lași, îți construiesc o carte formidabilă de 200 de pagini din toate cele de până acum.” Adrian s-a înnegurat; „Așteaptă să mor”.
De câte (puține) ori l-am mai întâlnit, dovedea că n-a uitat indecenta propunere: „Încă n-am murit, răbdare cu selecția!” Genus irritabile și orgolios, poetul nu putea să accepte ideea că-i autorul unei opere inegale (și Eminescu-i inegal!) și că ar exista poeme… neantologabile. Probabil că, odată și odată, se va cuteza și această selecție, fiindcă, prea dornic să spună imediat ce are de spus, cu arderea lui explozivă, Păunescu trece și pe lângă perfecțiune. Este și nisip și aur în creația lui și-ar fi păcat să nu i se rotunjească o carte a cărților întru totul reprezentativă. Evident, dacă-i concepută cu bună-credință și cu necesarul firicel de înțelegere pentru poetul autentic mutat definitiv la Bellu.