Cei care au fost (5)

Câte nu m-au legat de Ion Grigore! La Liceul de băieți din Suceava eram așezați în bănci după ordinea catalogului, alfabetic, așa că am stat trei ani unul lângă altul. Nici acum nu știu foarte exact care-i era, de fapt, numele lui de familie, Ion sau Grigore; îl strigam „Ioane”, sau „Grig” și răspundea la fel. De la el am aflat, între altele, și povestea clopotului așezat încă în 1847 într-una din cele patru turle ale bisericii de la Corni-Liteni, clopot care bătea fără osteneală, socotea Grig, de 110 ani. Iată că a venit vremea să-și prelingă dangătul tânguios peste colinele de la Corni și după scurgerea a 170 de ani, la trecerea în neființă a unuia dintre cei mai mari pictori români – Ion Grigore. Sunt sigur că i s-a auzit dangătul, deși înmormântarea pictorului s-a petrecut la cealaltă biserică monument istoric din Liteni, „Sfînta Înviere”. Fostul meu coleg de bancă își datorează aflarea vocației profesorului de desen de la Liceul „Ștefan cel Mare”, D. Loghin, el însuși pictor de șevalet, câteodată și sculptor în lemn, cu expoziții și albume publicate. Nu se ținea mai deloc de rigorile programei analitice (cum nici ceilalți dascăli ai noștri n-o prea făceau): prima lui grijă era să identifice stropul de talent în mulțimea de elevi sărăcuți și necăjiți care, sâmbăta, primeau mult așteptata vizită a părinților de la țară veniți cu merinde – parcă văd și acum aliniate lângă gardul de lemn al internatului căruțele cu cai și carele cu boi… Devenit renumit pictor și profesor la Academia bucureșteană de arte, Grigore a dovedit că nu și-a uitat nici ucenicia pe băncile școlii și nici colegii, fiind prezent când s-a citi catalogul la toate întâlnirile promoției 1957. Cândva, aveam să-l întâlnesc pe Grigore pictând biserica din satul strămoșilor mei, Comănești. Enoriașii spun că lucra în adevărată transă: nu mai vedea și nu mai reacționa la nimic altceva din jur. În anecdotica locului se povestește că, într-o bună zi, l-au zărit încălțat cu un pantof negru și cu altul maro – nu-i de râs, artiștii autentici au dat ades astfel de semnale ale absenței de la lumeștile preocupări cotidiene atunci când s-au cufundat deplin în universul magic al propriei creații. I-am mijlocit ultima lui expoziție ieșeană la Galeriile „Dana”, și cum criticul menționat pe afiș devenise, brusc, indisponibil, a trebuit să oficiez la vernisaj. Nu posed limbajul extatic și instrumentarul fastidios al criticii plastice, așa că am încercat doar să identific, într-o cheie fatalmente terestră, datele ce individualizează o operă profund originală, în virtutea căreia Ion Grigore este greu de așezat în obișnuitele descendențe autoritare. Mai degrabă s-ar putea vorbi despre o foarte personală sinteză, străluminată de un pseudo-pointilism aburit, fermecător și inconfundabil, cu irizări ale artei naive, într-o cromatică proprie fiecărei teme ridicate în ramă și-ntr-o geometrie straniu modificată, ce te duce cu gândul la rigorile unui bizantinism aspru, dar, totodată, miraculos de cald. Universul picturii sale rămâne consistent nutrit din miracolul ruralului moldav, nu lipsit de un anume mister, mai totdeauna înfiripat în jurul siluetei bisericii satului (cineva observa inspirat că Ion Grigore „pășește în universalitate fără complexe, natural și smerit, ca într-o biserică la liturghie, încălțat în opincile strămoșești de duminică”). Iată și opinia autorului acestei picturi cu virtuți de clasicizare despre arta tânără: „Adevărata artă este perenă, nu modernă. În artă există frumos și urât, bine și rău, moral și imoral”. Atât! Grigore a pășit dincolo și de bine și de rău, în dangătul clopotelor seculare de la Corni… Nu-s mare colecționar de pictură; oricum, totdeauna mă voi bucura că, între tablourile păstrate la loc de cinste, am putut așeza Uliță la Comănești de Ion Grigore. Un „acasă” adus acasă…