Ceasul în biserică (II)

În biserică, așa cum mai spuneam și așa cum putem observa cu toții, totul este deosebit de chipul acestui veac și are menirea de a ne închide ferestrele dinspre lumea aceasta și a le deschide pe cele dinspre lumea cerească, dinspre cele dumnezeiești, dinspre veacul eshatologic.
Orice lucru, care prin funcția lui sau chiar prin forma lui, în biserică fiind, ne aduce aminte de lume și de cele lumești este de presupus că vine în conflict cu sensul principal al celor ce se petrec în sfânta biserică și, prin urmare, nu ne ajută ci, mai curând, ne creează dificultăți.
Timpul liturgic
Din această perspectivă, cred că prezența ceasului în biserică nu este tocmai potrivită, dacă
țineam seama că ceasul ne articulează în chip obligatoriu timpul veacului acestuia trecător, iar ceea ce se întâmplă în biserică ne articulează veșniciei. Este binecunoscută expresia „timpul liturgic” prin care se încearcă a se exprima tocmai starea de transfigurare a timpului istoric sau de împărtășire a acestuia de veșnicie, de ceea ce este netrecător, neschimbător, nestricăcios. Expresia încearcă să facă diferența între timpul care marchează curgerea vieții noastre cotidiene și pe care ni-l indică foarte exact ceasul și timpul petrecut în biserică, care în mod necesar este altceva.
Este de prisos să spunem că privind întâmplător ceasul – așezat nefericit în față tocmai pentru a putea fi văzut de credincioși – observarea orei îi poate genera oricăruia dintre noi fel de fel de gânduri, toate legate de trecerea timpului și de grijile lumești: „e devreme încă…”, „este târziu, voi întârzia, trebuie să plec înainte de predică” etc.
Desigur, există și credincioși care nu sunt în nici un fel afectați de vederea ceasului sau care nici nu-l văd, chiar dacă el există. Problema nu este a acestora, ci a celor puțini sau mulți care se poticnesc de astfel de lucruri mici și neînsemnate.
Cursă contra cronometru
Ceasul exercită, evident, o presiune asupra noastră. Este presiunea trecerii timpului, în funcție de care noi ne evaluăm propriile realizări, înscrierea în program, în grafice. Presiunea este cu atât mai mare cu cât ritmul vieții noastre este mai alert. Lumea pare a fi intrat într-o cursă contra cronometru. Lumea noastră este o lume care se luptă pe viață și pe moarte să reducă timpii, indiferent de ceea ce face. Și toate strădaniile acestea sunt făcute pentru ca omul să ajungă să aibă mai mult timp. Să aibă mai mult timp să lucreze, mai mult timp să se recreeze, mai mult timp să se odihnească. Dar, în ciuda creșterii neîncetate a vitezei și a eficienței, nu ajungem să avem mai mult timp, ci dimpotrivă. Lucrul acesta nu-l poate nimeni contesta.
Timpul pare a se fi condensat. Toți, mari și mici, suntem oripilați de cât de repede trece timpul. Este posibil ca această percepție a timpului să se datoreze tocmai închiderii noastre în limitele lumii create și ignorarea sau împărtășirea din ce în ce mai redusă de darul veșniciei dumnezeiești, a prezentului continuu, a timpului netrecător! În fond, nu timp ar trebui să căutăm, pentru că timpul trece, ci veșnicie, care nu trece. S-ar părea că timpul acesta al nostru mai are o dimensiune, aceea care-l îngemănează cu veșnicia, dimensiune pe care am pierdut-o și pe care ne-o mai oferă Biserica.
Asediați de ceasuri
Nu mai luăm în discuție un alt aspect, cel mai important de altfel: acela că a-ți cerceta ceasul atunci când stai de vorbă cu cineva – în biserică stăm de vorba cu Dumnezeu – este un gest necuviincios, care sugerează cu prea multă evidență că ai dori să se scurteze convorbirea, grăbit fiind spre altceva sau spre altcineva.
Lumea noastră este plină de ceasuri: la mână ceas, la telefonul mobil ceas, la calculator ceas, la radio ceas, la televizor ceas, la bordul mașinii ceas, pe stradă, ori unde-ți întorci capul, ceas! Suntem asediați realmente de ceasuri. Poate că ar fi bine ca în biserică să scăpăm de teroarea ceasului.
În fond, ar trebui să ne întrebăm la ce folosește prezența unui ceas în biserică. Este evidentă utilitatea ceasului la școală, la gară sau la autogară, în piețe sau intersecții și, desigur, în multe alte locuri și împrejurări.
De ce ar fi util un ceas în biserică? Sigur că există utilități. Mă întreb însă, dacă nu cumva, acestea sunt mult mai mici decât pagubele pe care le produce și dacă, nu cumva, ar fi mai ziditor pentru noi, ca măcar atunci când intrăm în biserică să ne sustragem presiunii timpului și stresului pe care aceasta îl presupune, tocmai uitând de ceas.
(Pr. prof. Constantin Coman – extras din lucrarea „Prin fereastra Bisericii sau o lectură teologica a realității”)