Ceasul în biserică (I)

Cred că prezența ceasului în biserică nu este tocmai potrivită, dacă țineam seama că ceasul ne articulează în chip obligatoriu timpului veacului acestuia trecător, iar ceea ce se întâmplă în biserică ne articulează veșniciei. Apoi… a-ți cerceta ceasul atunci când stai de vorba cu cineva – în biserică stăm de vorbă cu Dumnezeu – este un gest necuviincios, care sugerează cu prea multă evidență că ai dori să se scurteze convorbirea, grăbit fiind spre altceva sau spre altcineva.
Lucrurile esențiale
Presupunând că ar putea să fie o chestiune care să mai preocupe și pe altcineva, în rândurile de mai jos voi încerca să-mi răspund la întrebarea dacă este potrivită prezența ceasului în locașul nostru de cult, în biserică.
Sper să nu stârnesc mânia criticilor care, grăbindu-se, vor socoti că le pun răbdarea la încercare din nou cu un amănunt lipsit de importanță. Am să reamintesc încă o dată cititorilor că, demersul meu își propune să atragă atenția asupra faptului că în lucrurile mici se reflectă orientări de fond, perspective esențiale. Detaliile, cum spuneam și altă dată, sunt ecoul așezării noastre față de lucrurile esențiale, sau a modului cum le înțelegem. Ele ne pot semnala rămânerea în adevăr sau rătăcirea de la acesta, amăgirea.
Ceasurile vechi
În multe dintre bisericile noastre este așezat la vedere un ceas. În bisericile mai vechi găsim chiar ceasuri cu pendul, unele foarte masive, probabil donate de credincioși binevoitori, în vremurile când acestea erau la modă și aveau în plus o funcție estetică, ca piesă de mobilier frumoasă. Astăzi, și ceasurile – acolo unde sunt – s-au aliniat spiritului epocii. Ele sunt fără îndoială electronice și au un aspect mai puțin pretențios, uneori chiar supărător de ieftin.
Am să subliniez un lucru, care cred că a devenit evident din cele câteva materiale care au apărut la această rubrică, și anume că perspectiva din care îmi propun evaluarea sau judecata lucrurilor puse în discuție este cea eshatologică, plecând de la convingerea că perspectiva eshatologică este una din trăsăturile fundamentale ale teologiei ortodoxe.
Lepădarea de sine
Plec, așadar, de la premisa că nota dominantă a vieții noastre bisericești sau orientarea fundamentală a acesteia vizează experiența eshatologică în istorie, acum și aici. Tot ceea ce se întâmplă în viața Bisericii lui Hristos poartă pecetea acestei deschideri eshatologice, care se traduce prin credința că, viața sacramentală a Bisericii este o pregustare, sau o arvună a realităților de care lumea se va împărtăși „mai cu adevărat” la sfârșitul istoriei, după ce va trece acest chip al lumii create.
Biserica este, în acest sens, o realitate eshatologică pentru că oferă lumii spre împărtășire „bunătățile cele făgăduite sfinților pentru veacul viitor” după expresia Sfântului Grigorie Palama. Din acest punct de vedere, Biserica este întâlnirea dintre veacul acesta și veacul ce va să vină.
Noi credem și mărturisim că mergem la biserică pentru a ne întâlni într-un fel anume cu Dumnezeu și cu sfinții Lui, cu lumea cerească. Noi, cei pământești, cei lumești, mergem să ne împărtășim în chip real, dar încă nedeplin, de Dumnezeu cel necreat, de darurile Lui cele cerești. Este și motivul pentru care, în biserică, creștinul se află într-o stare de tensiune, de luptă. Pentru a se putea deschide lumii lui Dumnezeu, împărăției cerurilor, el este chemat să se închidă cât mai mult celor lumești, preocupărilor și grijilor, plăcerilor și atracțiilor acestui veac. Acesta este un lucru despre care putem da toți mărturie: câtă luptă ducem uneori cu propriile gânduri pentru a ne putea păstra mintea și sufletul la rugăciune, fie și numai pentru câteva minute. Nevoința
Câtă nevoință este necesară, după mărturiile Sfinților Părinți ai Bisericii, pentru ca omul să ajungă la măsura lepădării de grijile cele lumești, dacă nu în toată vremea, cel puțin în vremea rugăciunii, a sfintelor slujbe și mai ales în vremea Dumnezeieștii Liturghii. Este motivul pentru care și chipul exterior al locașului nostru de închinare și al tuturor lucrurilor care se află în el este în mod necesar diferit de chipul edificiilor obișnuite sau al lucrurilor care ne însoțesc viața cotidiană.
(Pr. prof. Constantin Coman, extras din lucrarea „Prin fereastra Bisericii – sau – o lectură teologica a realității” – va urma)