Cea mai tânără amintire

Ce-i prea mult, strică! Televiziunile noastre s-au înamorat peste poate de Gaudi: toată ziua-bună ziua unduiește pe ecrane geometria curbelor bizare imaginate de barcelonezul care a proiectat Sagrada Familia – o catedrală la care se lucrează de la 1882 cu nădejdea că va fi terminată în 2026… A costat enorm și-o să mai coste, dar se spune că asta n-are prea mare relevanță, câtă vreme nu-i o investiție a statului spaniol, șantierul nutrindu-se din donații și din vânzarea biletelor de vizitare. S-au găsit cârcotași care să calculeze câte zeci de mari spitale s-ar fi putut edifica și dota cu fondurile astfel „risipite”, câte metrouri urbane, autostrăzi europene, câmpii irigate, maladii învinse, Veneții salvate ș.a.m.d. Întrebarea pare a avea legitimitatea ei, numai că, de judeca într-o astfel de cheie riguros-utilitaristă, umanitatea n-ar mai fi cunoscut întreagă bucuria artelor! Altceva aș reproșa: arhitectural, Sagrada Familia nu-i deschizătoare, ci capăt de drum și capitol închis: nu ocrotește sâmburele viitorului care să-i îngăduie nouă și fericită rodire într-un continuum de întruchipări ce or să vină. Cu siguranță, omenirea nu va mai avea nici răbdarea, nici motivația să construiască astfel, adică, pe cât de spectaculos, pe atât de încărcat, contorsionat, complicat, aglomerat și, desigur, scump. Aș putea spune chiar că la Barcelona se construiește cea mai tânără… amintire a lumii! Rămâne deosebit de interesant cum simpla curbare inovativă a dreptei a-tot-stăpânitoare pe planșeta arhitecților a permis deschiderea atâtor unghiuri de examinare noi! L-am rugat cândva pe maestrul Dan Hatmanu să-mi deseneze Teatrul „Luceafărul” pentru coperta unei monografii a instituției. „Eu ți-l fac, da’ să știi că-l strâmb!” Și l-a strâmbat: liniile drepte au devenit unduioase și, surprinzător, imaginea a căpătat un spor de căldură și personalitate. Probabil că unghiul de 90 de grade și linia dreaptă așează față în față imperfecțiunea umană cu rigoarea rece a geometriei impecabile. O fi aducând verticalitatea perfectă a muchiilor monotonie uniformizatoare, dar ce poate face arhitectul altceva decât să conjuge dreapta ridicată spre cer cu orizontala planșeelor, într-un joc de linii, totuși, finit? Pictorul își poate permite „să strâmbe” contururile cât poftește, constructorul, însă, nu poate ieși de sub zodia veșnicului T (grindă peste stâlp) și nici să se elibereze de sub suveranitatea absolută a unghiului drept. Gaudi a intuit capacitatea liniei ondulate de a vibra cald și uman, iar Barcelona îi datorează în bună măsură strălucirea și titlul de capitală a modernismului în arhitectură. Deși nu-i plin sezon turistic, și, oricum, pandemia a mai ținut călătorii pe-acasă, capitala Cataloniei pare la fel de căutată de vizitatori și punctul nr. 1 al răsfățului turistic a rămas, ca totdeauna, Sagrada Familia. Ultima dată când am fost la Barcelona am văzut, la Casa Millà, cum coada celor ce așteptau de ore bune să viziteze interiorul șerpuia pe două străzi, măsurând câteva sute de metri. Millà este una dintre „casele moi” proiectate la sfârșitul secolului XIX de Gaudi. Barcelonezii, mari meșteri în născocirea de porecle (zgârie-norul Societății de distribuție a apei, ca un deget enorm înălțat spre nori, este alintat cu porecla „Supozitorium”…) i-au zis Casei Millà „Plăcinta cu carne”: etajele sunt clădărite unul peste celălalt ca niște foi molcuțe de aluat, obișnuita și pașnica orizontală fiind concurată de câmpuri ondulate din care ferestrele răsar ca o dantură avariată… O viață întreagă trudind în Barcelona, Gaudi a creat nu numai clădiri bizar-ondulate, tivite cu feronerie fastuoasă și străjuite de hornuri tratate plastic până-s aduse la rangul de compoziție statuară, ci a proiectat și parcuri, mobilier, ansambluri, până a fi imaginat catedrala. Este și așa, neterminată, cel mai spectaculos edificiu de cult al veacurilor XIX-XX-XXI pe care l-am admirat vreodată. Se poate discuta, desigur, și despre grandilocvență, orgoliu, măsură, poate chiar și despre megalomanie, dar câtă vreme menirea cultică este flancată și impecabil susținută de gesturi artistice unice și cu adevărat formidabile, orice urmă de reținere se mistuie înainte de a fi imaginată ori formulată… Lui Antonio Gaudi i-a fost fatală recurgerea la linia și unghiul drept. În loc să traverseze șerpuind prudent printre vehiculele străzii, a tăiat-o perpendicular și l-a ucis, în 1926, … un tramvai cu cai. Dus la spitalul oamenilor străzii, a fost recunoscut abia a doua zi. Prea târziu…