Cea mai înaltă decât Cerurile, Stăpâna îmbrăcată în lumină

Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu o numește pe Maica Domnului și Stăpâna lumii mai înaltă decât Cerurile și mai curată decât strălucirile soarelui.
Fecioara Maria este lauda a toată lumea, slava și nădejdea creștinilor, izbăvitoarea de păcatul protopărinților noștri, nădejdea tuturor celor deznădăjduiți, întru tot lăudată, ușa cerului și rugul cel nears, mâhniților bucurie, asupriților folositoare, hrănitoare flămânzilor, bolnavilor cercetare, neputincioșilor acoperământ, toiag bătrâneților, lumină a toată lumea și bucuria tuturor.
O cinstim în mod deosebit pentru că mai întâi Fiul ei cel dumnezeiesc a cinstit-o, îngerul trimis de Dumnezeu i s-a închinat spunându-i Bucură-te, toate neamurile au slăvit-o încă de atunci pe cea care este adâncul milostivirii, fierbinte rugătoare și ajutătoare nerefuzată.
Printre cele mai frumoase pagini păstrate în tezaurul patristic al Bisericii sunt cele închinate ei, iar rugăciunile, cântările, paraclisele și acatistele alcătuite în cinstea sa rămân neîntrecute în profunzime, delicatețe, căldură, frumusețe și evlavie.
Maica Domnului mijlocește cu îndrăznire la Tronul Preasfintei Treimi pentru noi păcătoșii, ducând rugăciunile cele izvorâte dintru adâncul inimii.
Pe Maica Luminii o invocăm în cele mai dureroase momente ale vieții, iar înaintea icoanei ei vărsăm lacrimi de umilință și pocăință.
Ce laude cuviincioase putem aduce Celei mai înalte decât Cerurile, noi, care atât de rar privim spre Cer? Ce îndrăznire putem avea noi, cei cuprinși de patimi, față de Cea a cărei strălucire și curăție nu găsește asemănare în lumea pământenilor?
La români, sărbătorile ei cheamă poporul spre Biserică, cum rareori se mai întâmplă. Multe mănăstiri și biserici se află sub protecția Preacuratei, iar credincioșii își pun întreaga lor nădejde spre Maica lui Dumnezeu, ocrotitoarea și izbăvitoarea tuturor.
Din sărace cuvinte cum am putea zugrăvi inefabilul celor care se doresc a fi amintite?
Voi spune doar atât, am văzut în anii din urmă evlavia fără margini manifestată pentru Împărăteasa îngerilor și Maica Preacurată a Vieții noastre. A fost aceasta și rămâne una dintre bucuriile vieții.
Satul meu a primit marea binecuvântare a Maicii Domnului prin cinstita sa icoană venită în mod minunat de la Muntele Athos, după ce fusese pictată la sfârșitul veacului al XIX-lea în Schitul Lacu, aflat chiar sub vârful Atonului. Chipul ei, măiestrit zugrăvit, a fost împodobit cu ferecătură de argint aurit prin stăruința, osârdia și dărnicia arhimandritului Veniamin Piticariu, care se odihnește alături de lăcașul căruia i-a oferit prețiosul dar. Acest monah, ca și alții asemenea, și-a afierosit întreaga viață slujirii Domnului și Preacuratei Sale Maici.
S-a îngrijit ani la rând să agonisească din munca lui și a altora pentru a picta o icoană cum nu sunt multe, având chipul Celei mai curate decât strălucirile soarelui. Istoria acestei sfinte icoane, dar și a altora din întreg cuprinsul ortodox, arată, iară și iară, milostivirea fără margini a Maicii Domnului, izvorul atâtor minuni și fapte nemaiauzite, semne ale iubirii și mijlocirii ei. În această credință și evlavie exemplară au petrecut generații multe de slujitori ai Bisericii și credincioși profunzi, a căror viață rămâne pilduitoare în istoria bimilenară a Bisericii.
Bunicii și părinții mei păstrau candela nestinsă înaintea icoanei Preasfintei Fecioare, mai ales în acei ani când uleiul se găsea la rație, cu porția. Știu că ar fi fost bucuroși să gătească mai puțin, dar candela să rămână aprinsă.
Icoana Maicii Domnului din biserica satului era cea mai împodobită și venerată, oamenii îngenuncheau întotdeauna, iar Născătoarea Celui Bun îi binecuvânta dintru înălțimile cerului. Cuvintele ce i se adresau erau alese cu grijă și gingășie, așa cum se întâmplă doar cu persoana pe care o iubești cel mai mult. Credința că nu te părăsește, că-ți va împlini cererea este vie, lucrătoare. Așa se explică evlavia celor care-și pun nădejdea mântuirii în mijlocirile ei.
Îmi aduc aminte că în urmă cu un sfert de veac, în chilia unui monah de la Mănăstirea Neamț s-a găsit în ziua trecerii lui din lumea aceasta o Bogorodicină (carte ce cuprinde mulțime de canoane închinate Maicii Domnului) uzată, cu filele ferfeniță, ceea ce însemna că fusese citită ani mulți, în fiecare zi. În partea de jos a paginilor, pe alocuri, hârtia lipsea, semn că cititorul îi cunoștea deja conținutul pe dinafară.
În zilele când îmi aduc aminte de felul cum arăta cartea aceea, mă rușinez că deschid atât de rar ceaslovul, ori bogorodicina, pentru a o lăuda pe Maica lui Hristos, Dumnezeul nostru.
La Mănăstirea Neamț exista o tradiție păstrată de veacuri, din timpul când istorica chinovie primise în dar sfânta icoană a celei Preacurate de la împărații Paleologi, din vechea cetate a Constantinopolului.
În fiecare dimineață, înaintea începerii Sfintei Liturghii se citea doar Acatistul Maicii Domnului (al Bunei Vestiri), excepție făcând ziua duminicii, când se citea Acatistul Mântuitorului Iisus Hristos.
Părinții vârstnici spuneau că în trecute vremuri, când mănăstirea era condusă de stareți episcopi (Nicodim Munteanu, Valerie Moglan ș.a.), aceștia citeau dimineața, în genunchi, Acatistul Maicii Domnului înveșmântați doar în mantie călugărească.
Aceeași tradiție am întâlnit-o la Muntele Athos, la Schitul românesc Prodromu, dar și în alte mănăstiri, unde zilnic, în fața icoanelor Preacuratei, la diferite momente liturgice (uneori chiar la chinonic) se citește doar Acatistul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Evlavia aceasta vorbește de la sine.
Aflându-mă cândva în insula Tinos din Elada, am văzut oameni care mergeau în genunchi din port până la catedrala unde se afla icoana ei, achiropiită, adică nezugrăvită de mână omenească.
Așa ar trebui să rămânem întotdeauna în preajma icoanei sale, îngenuncheați, pentru a primi marea-i milostivire.
(Arhim. Timotei AIOANEI, Sursa: Ziarul Lumina)