Ce rămâne

S-au dus 62, mai sunt doar două meciuri de jucat (e drept că sunt cele mai importante, dacă nu cumva chiar singurele care contează) și, în mod firesc, ne întrebăm ce rămâne. Și zău dacă știu să răspund la această întrebare deloc retorică. Ar fi de-a dreptul absurd ca la capitolul „de bine” să bifăm organizarea impecabilă, ea fiind de la sine înțeleasă din moment ce locul acțiunii este Germania. Și de două ori absurd dacă, vorbind de fotbal, cel mai mult ne impresionează ceea ce se petrece în afara gazonului. Numai că, din nefericire, în ceea ce privește fotbalul, sunt prea puține întâmplările de povestit peste timp. Și, la urma urmei, ce să povestești? Că apărare ca a italienilor și a francezilor, mai rar? Că marcajul la Ronaldinho sau Deco sau Torres a funcționat foarte bine la toți adversarii lor? Că tackling-urile au ajuns la perfecțiune și că stopul pe braț a înlocuit cu succes maxim stopul pe piept? Nu mă număr printre cei care au făcut o pasiune pentru schemele tactice ultrasofisticate și nu mă impresionează absolut deloc jocul defensiv, adică antijocul. O apărare bună este nu cea care nu ia gol timp de nu știu câte sute de minute, ci aceea alcătuită din fotbaliști care „știu cu mingea”, care driblează, șutează și, uneori, chiar înscriu. De tipul Roberto Carlos, adică, și nicidecum Stam. Am văzut unul singur în acest „mondial”: Grosso, dar sper să nu-și facă numărul și în finală, întrucât eu țin de data asta cu Franța. Și mai dramatic ar fi să reținem drept element definitoriu al campionatului ăstuia gafele cumplite de arbitraj, de aceea eu mi-am propus să le fac uitate, fiindcă lumea e plină de tembeli cu fluier, iar de minuni de-ale ăstora avem parte mereu, nu doar la „mondiale”. Dar, fiindcă fotbalul îl fac totuși fotbaliștii, cea mai puternică imagine cred că ne va rămâne cea a lui Zidane, surpriza cea mai plăcută a întregului campionat. Un jucător care va intra în eternitate, culmea, mai degrabă pentru această ediție, chiar dacă Franța va pierde titlu, decât pentru cea din ’98, când l-a câștigat. Dacă am ajuns la finală, atunci să mai spun că nu aștept spectacol chiar când se joacă cu trofeul la vedere, dacă în alte 62 de meciuri n-a fost mai deloc, și că mi-e indiferent cine câștigă. Merg totuși pe mâna Franței, iar pentru bronz pe cea a nemților, nu numai fiindcă sunt gazde.