Ce (mai) este astăzi sărbătoarea?

Este evident faptul că trăim astăzi altfel sărbătoarea decât timpul profan al unei zile oarecare. Am avut o minivacanță la început de mai (cei care muncim în România actuală), ne relaxăm, călătorim, frecventăm din nou natura, vizităm și ne lăsăm vizitați, acceptăm oferta adaptată sărbătorii a tuturor programelor de televiziune. Cei cu reală și proaspătă sensibilitate religioasă suntem însă în continuare atinși de fiorul sacru al sărbătorii.
Având mai multe clipe de răgaz, cred că este firesc să ne întrebăm: ce (mai) reprezintă astăzi sărbătoarea? Eu cred că sărbătoarea este în continuare, în ciuda crizei și a oboselii noastre, o izbucnire a sacrului în lume. Așa cum scria Mircea Eliade, timpul sărbătorii este sanctificat de ceva mult mai subtil și tainic, care-l preia și împlinește: de eternitate. Sărbătoarea este intrarea festivă în lume a eternității. Sărbătoarea, cu sfinții ei, și, înainte de toate, sărbătoarea Paștelui este modelul arhetipal la care ne raportăm și cea care ne definește condiția umană de creștini. Este esențial și chiar terapeutic să redescoperim în timpul sărbătorii încărcătura religioasă a propriei vieți. Cum? Asumându-ne drumul arătat de Mântuitorul Iisus Hristos și preluat astăzi de Biserică.
Cei mai mulți dintre noi continuăm să fim fascinați de misterul răstignirii
Chiar dacă unii dintre noi sunt creștini sezonieri, adică frecventează Biserica din an în Paști, totuși în perioada sărbătorilor ne reamintim de cele sfinte. Dacă televiziunile, serialele, concursurile televizate și dramele politice autohtone nu ne-au tocit cu totul sensibilitatea religioasă, atunci nu avem cum să nu fim impresionați de formidabila continuitate în timp a unor tradiții, ritualuri și simboluri religioase legate de sărbători, de la începuturi până acum în 2013. Despre sărbători auzim la radio, le vedem prezentate la televizor. Totuși, de puține ori suntem dispuși și capabili să le înțelegem tâlcul ascuns și rosturile actuale, camuflate parcă sub stratul de mimetism și trivialitate sub care ne asumăm întâlnirea cu sacrul.
Pe bună dreptate, cei mai mulți dintre noi continuăm să fim fascinați de misterul răstignirii, morții și Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. În joc este intervalul sacru al sărbătorii Paștelui. El abundă de simboluri, ritualuri, credințe populare și chiar superstiții. Toate au farmecul și importanța lor în ceea ce numim astăzi construcția și reconstrucția spirituală a identității unui popor.
Sărbătorile sunt desacralizate, devenind simple ocazii de relaxare
Un singur exemplu. Ritualul special al acestui interval sacru este sacrificiul mielului pascal. Astăzi ne reprezentăm mielul într-un registru pur culinar, perfect desacralizat. Mielul este valorizat exclusiv ca aliment cotidian. Mai mult, mielul vetero-testamentar și cel creștin sunt înlocuiți cu iepurașul simpatic și bonom care ne aduce daruri și prețuri promoționale de Paști. Este, poate, ipostaza ultimă a desacralizării unor ritualuri și simboluri românești, cea prin care uitarea sacrului își face simțită prezența.
Așa se întâmplă astăzi peste tot în lume. Sărbătorile sunt desacralizate, devenind pentru mulți dintre noi simple ocazii de relaxare, somn, lene intelectuală, cleveteală și destrăbălare culinară. Este și acesta un motiv pentru care artizanii publicității folosesc sărbătoarea la maximum în interes exclusiv pecuniar. Comercianții speculează apetitul românului pentru cheltuieli sărbătorești, încercând să mai compenseze ceva din pierderile provocate de criză.
Televiziunile nu ratează nimic din ineditul tradițiilor și al sărbătorilor ca prilej de creștere a ratingului. Politicienii le vânează electoral. Împreună cu „analiștii politici“ nu pierd nici o ocazie pentru a ne învăța totul, de la prepararea mielului de Paști până la metafizica ascensiunii sufletului la cer! La limită, aproape oricine transformă sărbătoarea în prilej de sporire a propriei popularități.
Ordinea socială și timpul sărbătorii
Totuși, constat mereu că se întâmplă ceva straniu în timpul sărbătorii cu ordinea socială. Tensiunile sociale sunt dezamorsate, iar conflictele sociale amânate. Înainte de toate, eu îmi explic acest fapt prin puterea spirituală excepțională, inegalabilă, pe care drama răstignirii, morții și Învierii Mântuitorului o revarsă în lume. Ea sanctifică întreg cosmosul, făcând cu putință acel „creștinism cosmic“ despre care scria la timpul său Mircea Eliade.
Timpul sărbătorii continuă să fie și astăzi o splendidă ilustrare a tezei lui Mircea Eliade privind căutarea inconștientă a unor ținuturi mitice, beatifice, departe de orice atingere a lumii dezlănțuite. Sunt prezente subtilele fantasme soteriologice, dublate de o veritabilă nostalgie postmodernă a originilor. Iată cum miturile și nostalgiile străvechi continuă să ne stăpânească și acum, în preajma minunatelor sărbători. Ne alimentăm inconștient din substanța vechilor obiceiuri, dar trăim deseori și cu deliciile amăgitoare ale vieții prin delegație. E ca și cum am încerca să ne compensăm neîmplinirile, ambițiile frânte și mândriile tăinuite printr-o mare risipă de sărbători sau prin darurile ostentative. Cu toate acestea, îmi place însă să cred că nu am uitat cu totul de rostul dăruirii în zilele de sărbătoare. Scriu convins fiind în continuare că valoarea darurilor nu stă (doar) în banii pe care-i dai pe ele. Contează enorm să oferi ceva simplu, drag primitorului. Un gând bun, o vorbă înțeleaptă, un obiect drag. Să dăruiești orice îi face bucurie Celuilalt. Ceea ce este însă capital este obligația noastră de a dărui creștinește, adică sincer, dezinteresat, fără ostentație și dorință de imediată recompensă.
În concluzie, timpul sacru al sărbătorii se camuflează sub cele mai neașteptate măști ale cotidianului. Se camuflează, nu dispare. Chiar și omul insensibil religios, dornic de călătorii și petreceri, de telenovele și divertisment, resimte sărbătoarea ca altceva. Intuiește faptul că timpul sărbătorii este altul. Este un timp saturat și transfigurat de prezența eternității. Ne oferă aici și acum ceva din beatitudinea lumii de dincolo.
Convingerea mea profundă este aceea că numai cunoscând câte ceva din metafizica creștină a timpului ne vom redeștepta în cele din urmă simțul sacru și sensibilitatea pentru tâlcurile ascunse ale sărbătorii. Ele continuă să fie și acum, în 2013, acele superbe, tainice și permanente descinderi ale sacrului în lume.
(Sursa: Ziarul Lumina)