Ce este Ortodoxia?

Cea mai scurtă definiție a Ortodoxiei: Ortodoxia este Hristos. Pentru că Ortodoxia nu poate fi altceva decât dragoste. Și cu asta s-ar încheia acest text. Dar mă gândesc la faptul că sunt și cititori care ar dori să afle de ce este așa și nu altfel sau cum se ajunge la această idee. Lor am să mă adresez în continuare.
Termenul „ortodox” este un compus grecesc, ca mulți alți termeni uzitați în limba română: „orto” = drept și „doxa” = opinie, slăvire. Ar însemna, deci „opinie dreaptă” sau “dreaptă-slăvire”. Termenul apare însă, în istorie, ca o reacție la adresa unor devieri de la o anumită normă sau un anumit adevăr. Din această perspectivă, sunt multe „ortodoxii” religioase în lume: evrei ortodocși, islam ortodox, budism ortodox și, desigur, creștini ortodocși.
Ca să înțelegem mai bine filosofia din spatele termenului, l-am putea extinde și la alte domnii de activitate, unde ar desemna certitudinea respectării unor norme specifice: transport ortodox (nu pirat), politică ortodoxă (nu demagogică), justiție ortodoxă (nu funcționând aleatoriu și după interese), construcții ortodoxe (cu firme autorizate, nu cu „meșteri” urechiști) și, de ce nu, creștere ortodoxă a copilului (nu prin abandonare, maltratare sau alte practici negative). În opoziție cu toate aceasta, avem omni-vehiculata expresie „metode neortodoxe”, care se referă la diverse practici nefirești. Desigur, în toate aceste cazuri se exclude conotația religioasă a termenului.
În creștinism, termenul apare în denumirile oficiale după Marea Schismă, în spațiul Bisericii Răsăritene din Bizanț, cu o cultură preponderent greacă, ca o încercare de delimitare față de Biserica Apusului, denumită ulterior Biserica Catolică („catoliki” în grecește înseamnă „universal”). Apoi, termenul a fost preluat și de Bisericile Vechi Orientale, cele care, practic, în secolul V s-au desprins primele din Biserica Primară, la Sinodul IV Ecumenic, și se mai numesc și Biserici Ortodoxe Orientale (Coptă, Siriacă, Etiopiană, Armeană Apostolică etc.). Pentru a păstra distincția față de Biserica Ortodoxă Răsăriteană și credincioșii acesteia, numiți ortodocși greci, credincioșii acestora se numesc ortodocși copți, ortodocși sirieni, ortodocși armeni etc. Prin urmare, în spațiul oriental, lucrurile sunt ceva mai complicate, deoarece aceste Biserici Vechi Orientale recunosc primele trei Sinoade Ecumenice, dar nu și pe următoarele, ceea ce modifică prin lipsă învățătura lor în raport cu Ortodoxia greacă.
În spațiul românesc, Ortodoxia creștină greacă este reprezentată în mod majoritar de Biserica Ortodoxă Română. Mai există și alte Biserici Ortodoxe surori, ale minorităților naționale, ce aparțin altor Patriarhii: rusă, ucraineană, bulgară, sârbă. Cu certitudine însă, putem observa că România este nu numai un important punct geo-strategic între Est și Vest, ci și o zonă de interferență a Răsăritului și Apusului creștin: dacă spre est predomină minoritățile răsăritene, în vest predomină minorități ale Catolicismului și Protestantismului.
Dar denumirea nu face decât să reflecte principiul de existență al Bisericii. Ortodoxia urmează, de-a lungul istoriei, cuvântul Mântuitorului Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața!”. Este vorba despre un mod de viață care presupune trăirea Adevărului-Hristos, adică a Iubirii divine. De aceea, Ortodoxia se definește esențial prin trăirea plenară în adevăr a comuniunii de iubire atât cu Dumnezeu, cât și cu aproapele. Acesta este, în realitate, Biserica („ecclesia” = adunarea poporului), adică o împreună-adunare în jurul lui Hristos Cel Viu în Trupul și Sîngele Său, exact ca la Cina cea de Taină. De aceea, nu există individualism sau egocentrism în Ortodoxie.
Cum însă individualismul, autonomismul sau egocentrismul sunt ispite permanente în existența umanității, trebuia găsită o modalitate de a le evita. Astfel, Ortodoxia a dezvoltat, încă din epoca Bisericii primare, instrumente care să ajute la păstrarea scopului esențial. În mare, acestea se împart în dogme și canoane.
S-ar putea ca acești termenii să displacă unor cititori. La prima întâlnire cu ei și eu am fost contrariat. În realitate, ei nu conțin nimic neplăcut, dar asta o afli după ce studiezi un pic problema. Poate că dogmatismul și legalismul sunt adevăratele neplăceri, nicidecum dogma sau legea. Să ne apropiem deci, fără teamă, spre a înțelege mai multe.
Dogma reprezintă învățătura Bisericii („dogma” în greacă desemnează opinia, părerea, punctul de vedere). Ca enunțuri, dogmele au apărut din necesitatea de a exprima clar și sintetic învățături cu privire la modul de viețuire ortodox dar, atenție, doar ca reacții la denaturările asupra Adevărului revelat de Hristos. Astfel, dogmele sunt teze care formulează „opinia corectă” a Bisericii asupra chestiunilor de credință. Prin urmare, deși unora le displace existența acestui termen, dogma nu poate fi atacată pentru că ea nu este altceva decât răspunsul Bisericii la tendința de denaturare a Adevărului.
Cum ar veni, matematic vorbind, dogma nu este ipoteza de la care pornim o discuție, ci este concluzia într-un proces de lămurire a Adevărului, de deosebire a acestuia de falsitate, denaturare și minciună. Așadar, odată lămurită o problemă, n-ar fi un nonsens să încerci să o pui iar în discuție? Aceasta nu pentru că n-ar fi utilă discutarea ei, ci pentru că avem de-a face aici cu principii valorice de existență a divinului, care nu pot fi generate sau modificate de oameni, ele fiind universal valabile și aplicabile. Tot ceea ce stă în puterea noastră este fie să le recunoaștem și să le acceptăm, fie să le ignorăm. Iar aici, dogma ne ajută esențial, nominalizând aceste principii. Câteva exemple: existența Sfintei Treimi, întruparea lui Hristos, unirea celor două firi în Hristos (nerecunoscută de Bisericile Vechi Orientale, amintite anterior), ființa Bisericii, persoana Maicii Domnului, cinstirea sfinților etc.
Însă nu este suficient să identificăm principiul valoric. El trebuie trăit, căci comuniunea și iubirea nu sunt doar teorii pe o hârtie, ci fapte concrete de viață. Dar, cum spuneam, subiectivismul pândește, așa că a defini Iubirea poate părea greu, însă cu mult mai greu este să trăiești corect Iubirea, în viața de zi cu zi. Din cauza acestei dificultăți, Biserica a fost nevoită ca, pornind de la învățăturile lui Hristos, să indice credincioșilor drumul autentic al trăirii credinței.
Așa apar canoanele („kanon” în greacă înseamnă regulă, ghid, normă, model, tip, principiu, iar în ebraică „qane” desemna măsura cu care zidarii măsurau construcțiile, deci un normativ fizic). Ideea canonului este așadar, una practică: să jaloneze, să marcheze, să indice drumul către dreapta viețuire, numită Orto-praxie („praxis” = practică, înfăptuire, act). Este o situație similară cu existența indicatoarelor rutiere de pe marginea drumului, sau chiar a legilor civile (primele legi civile nu sunt decât derivate canonice ale unor principii obștești).
Importanța canonului rezidă în spiritul lui și mai puțin în litera lui. Contează mai mult principiul îndrumător decât detaliile tehnice legate de loc, timp, număr etc. Asta nu înseamnă că trebuie să desființăm aceste detalii, dar nici nu este utilă încremenirea în hățișul acestora. Ca urmare, canoanele au și un aspect dinamic, de adaptare a principiului la condițiile concrete de trai. De pildă, dezlegările la post: postul este recomandat tuturor, dar sunt categorii de persoane care pot fi dezlegate (scutite): gravidele, copiii, cei ce lucrează în condiții extreme, bolnavii și bătrânii care au regim etc.
Ca idee, e bine să știm că primele canoane apar în Biserică pe vremea Apostolilor, pe la anul 50, urmare a Sinodului Apostolic de la Ierusalim, descris în Noul Testament, la Faptele Apostolilor, capitolul 15.
Așadar, sintetizând, Ortodoxia nu este decât latura teoretică a Ortopraxiei, trăirea plenară a Adevărului și Iubirii divine. De aceea, ea este infailibilă. Să explicăm.
Ce înseamnă infaibilitatea? Știm cu toții, conform DEX, starea de a fi infailibil, adică cel care nu poate greși, care nu se poate înșela; perfect, desăvârșit, fără cusur. Prin urmare, dacă Ortodoxia este tot ce am spus mai sus, ea este, prin natura ei, infailibilă. Se pune însă, întrebarea: dacă Ortodoxia este infailibilă, omul care o trăiește devine infailibil? Nu, atâta vreme cât nu se leapădă se sine, de erorile și greșelile sale. Dacă însă omul renunță la autonomia sa, el poate reuși ceea de pare imposibil: atingerea infailibilității. În Ortodoxie, aceasta se traduce prin sfințenie. Sfântul este infailibil, dar nu în sine, prin sine sau de la sine putere, căci ar putea oricând cădea din sfințenie, ci pentru că s-a lepădat de sine și a acceptat să trăiască Adevărul infailibil al Bisericii.
Mai avem încă o nuanță de precizat. Biserica este infailibilă nu prin oamenii ei. Căci nu oamenii sfințesc Biserica, ci invers. Sursa infaibilității/ sfințeniei Bisericii o constituie Hristos-Adevărul, Capul Bisericii. Putem face o analogie cu distribuția energiei electrice. Generatorul centralei este sursa, firele transportă energia, iar luminătorul este becul, instrumentul care transformă energia sursei în lumină. Așa funcționează și relația Hristos-Biserică-sfinți. Hristos este sursa, Biserica și Ortodoxia sunt liniile de transport, iar sfinții sunt luminători, nu prin ei înșiși, ci prin energia primită de la Hristos (chiar Hristos îi numește luminători). Despre această energie vom mai vorbi, ea fiind subiectul celei de-a doua Duminici din acest Post Mare. Biserica și Ortodoxia rămân deci infailibile atâta vreme cât transmit nealterat ceea de sursa generează.
Prin această pildă simplistă putem înțelege și un alt aspect al Bisericii: deciziile clerului ei. Rostul clerului nu este acela de a genera dogme sau canoane potrivit unor interese proprii ci, prin acestea, clerul doar recunoaște, explică și aplică ceea ce este de mai înainte generat și revelat de Hristos. Așa ne explicăm cum, în istorie, avem atât Sinoade Ecumenice, normative pentru Ortodoxie, dar avem și sinoade „tâlhărești”, care nu au reușit să împlinească acest rost al clerului, ci au eșuat în propriile interese. Dar, paradoxal, reversul sinoadelor „tâlhărești” este posibilitatea ca Ortodoxia întreagă să poată fi reprezentată printr-un om. Ce minunat: dintr-un om supus slăbiciunilor și decăderii, Ortodoxia îl transformă într-un sfânt, infailibil și reprezentativ, doar pentru că s-a lepădat de sine și s-a făcut asemenea cu Dumnezeu. De fapt, i-a urmat Lui.
Un astfel de exemplu este Sfântul Marcu Eugenicul, episcop al Efesului. Când la sinodul de la Ferrara-Florența (1438-1439) s-a încercat reunificarea Ortodoxiei cu Catolicismul, el a fost singurul episcop care s-a împotrivit semnării documentelor, pe motiv că Ortodoxia nu putea accepta inovațiile dogmatice și canonice ale Catolicismului. În ciuda faptului că toți ceilalți episcopi răsăriteni semnaseră din interese utilitariste, sperând la ajutorul militar și politic al Apusului, pentru apărarea contra invaziei islamice. Când a aflat, papa Eugeniu al IV-lea a exclamat: „Atunci nu am făcut nimic!”. Ortodoxia rezistase într-un singur episcop, deși acolo erau mai mulți reprezentanți ai ei (delegația greacă era formată din Împărat, Patriarh, 22 de episcopi și 6 teologi). În fapt, sesizăm aici o ispită la adresa clerului: să se comporte mai mult ca om politic decât ca om al lui Dumnezeu. Dar un sinod nu poate fi redus la un simplu Parlament politic. Deciziile lui dogmatice trebuiesc validate de întreaga Biserică. Ce să mai spunem însă de Împărat (Ioan al VI-lea Paleologul) care, în dorința de a-și atinge scopurile politice prin intermediul Bisericii, ceruse ca până și cameristul lui să aibă drept de vot…
Astfel de ispite sunt motivul pentru care Sfântul Vincențiu de Lerin scria ereticilor („hairesis” în greacă înseamnă alegerea sau ruperea a ceva dintr-un tot), încă din secolul al V-lea, că autenticitatea credinței constă în ceea ce s-a crezut pretutindeni, întotdeauna și de către toți. Adică plenitudunea Bisericii. Chiar dacă aceasta se restrânge, in extremis, la unul singur. În opoziție cu aceasta, erezia este o greșeală de înțelegere a întregului sau chiar absolutizarea unei părți din întreg. Teologul și filosoful Christos Yannaras (un Andrei Pleșu al teologiei grecești) va defini cel mai profund erezia ca fiind absolutizarea relativului și relativizarea absolutului. Mai popular spus, o eroare teologică ce provoacă schismă (separație)în sânul Ortodoxiei. Aviz celor insuficient informați: Ortodoxia nu a practicat niciodată Inchiziția care este, în esență, o erezie față de dragostea de aproapele; pe cel rătăcit încercăm să-l îndreptăm cu bunăvoință, nu cu forța rugului, sabiei sau ștreangului, căci dragoste cu sila nu există.
Dar cum putem noi, cei de astăzi, să ajungem la o asemenea stare de conștiință a credinței, la o asemenea puritate sau infaibilitate, când în jurul nostru colcăie relativismul și laxismul moral, corupția, sincretismul, libertinajul și alte asemenea toxine sufletești? Sau, dacă nimic din toate acestea nu ne ispitește, cel puțin avem nenumărate oferte plăcute de petrecere a timpului: sute de canale audiovizuale și milioane de pagini scrise sau web, ori kilometri de magazine cu mii de feluri de delicatese și obiecte care mai de care mai „utile”, unde regula esențială este plăcerea consumului. Cum răzbatem?
Nu trebuie să ne temem. Primul cuvânt al lui Hristos după Înviere este „Pace vouă”. Nimic din jurul nostru nu are putere asupra noastră, câtă vreme nu-i oferim șansa. Hristos ne învață că, atunci când vrem să ne desăvârșim, avem la dispoziție două instrumente: postul și rugăciunea. Postul ne reechilibrează iar rugăciunea ne hrănește. Desigur, nu uităm nici regula de aur a vieții creștine: nu pierde timpul, fă ceva folositor ție și aproapelui: roagă-te, citește, scrie.
Ajungând aici, înțelegem de ce Biserica a rânduit ca această primă Duminică din Postul Mare să fie închinată Ortodoxiei. Nu putem parcurge drumul desăvârșirii dacă nu cunoaștem ținta. În vechime, în această Duminică se reciteau în biserici, toate deciziile sinodale care condamnau marile erezii ale istoriei. Cu timpul, înmulțindu-se și ereziile, dar și provocările, s-a considerat că ar lua prea mult timp să se aducă aminte de toate luptele la care a fost supusă Biserica din partea ereziilor. Plus că unele dintre ele nu mai sunt de actualitate, fiind înlocuite de altele, zis mai moderne, în fapt doar recidive sub altă formă.
Dar, dincolo de acestea, Biserica nu mai rostește aceste anateme ca dovadă a faptului că se deschide întoarcerii celor ce s-au depărtat. O anatemă nu este decât recunoașterea ieșirii din comuniunea eclesială. Suntem însă în vremea când omul contemporan, hăituit de griji și provocări, trebuie căutat cu dragoste de către Biserică. A-l certa înainte de a-l chema poate că nu este cea mai bună tactică părintească. Oricum, cei ce rămân împotriviți Ortodoxiei sunt în situația de a-și refuza singuri mântuirea, așa că nu avem altceva de făcut decât să așteptăm întoarcerea lor.
Dar Calea Postului Mare continuă, fiecare Duminică fiind câte o invitație la un popas duhovnicesc lămuritor asupra vieții în Hristos.
Ortodoxia nu va pieri niciodată, indiferent de erorile noastre, fie clerici sau mireni. Căci Hristos-Adevărul, Calea și Viața nu are cum să dispară. Dimpotrivă. El rămâne Viața cea adevărată, Adevărul care ne poate elibera din dependența libertinajului și Calea către iubire sfântă. Pentru că El este iubire sfântă. Dar alegerea ne aparține. Liberă, conștientă și asumată.
Ortodoxia este Hristos.
(Pr. Eugen Tănăsescu, Doxologia.ro)