Ce câștigăm când suferim

Într-una din declarațiile sale recente, artistul popular Grigore Leșe spunea: „Suferința este brandul de țară cel mai potrivit pentru România“. Și avea dreptate. De prea mulți ani parcă, acest cuvânt e cel care se conjugă cel mai bine cu majoritatea locuitorilor României. Totuși, gândurile pe care vreau să vi le împărtășesc astăzi nu vor să fie o laudă adusă sărăciei sau lipsurilor ce împresoară pe prea mulți din această țară în detrimentul celor bogați. Ci doar o mângâiere și totodată o susținere morală pentru cei cărora suferința le este pâinea de fiecare zi. Răspunsul la întrebarea ce câștigăm când suferim îl vom afla în pilda de astăzi.
Era odată un om pe care Dumnezeu îl încărcase cu toate darurile: putere, bogăție, frumusețe… și pe deasupra cu un mare talent literar. Cărțile lui erau citite în lumea întreagă; vorbele lui erau ca niște profeții; el făcea vremea rea și vremea bună în orașul unde trăia. Cei cu prisos de avuție, care prețuiesc viața mai mult după măsura plăcerilor și a desfătărilor, se uitau la dânsul ca la un rege, căruia îi lipsea doar coroana. Până și nebuniile lui erau ascultate și urmate. Dacă i-ar fi trăsnit prin minte să iasă într-o bună zi cu un picior gol pe stradă, toți ar fi făcut la fel. Acest tânăr dezmierdat de soartă era vestitul poet Oscar Wilde, care a trăit între 1854 și 1900.
Masa acestui om, locuitor al Londrei, era veșnic roșie de trandafiri și de vinuri scumpe, împrejurul lui roiau tinerii și femeile cele mai frumoase din nobilimea engleză. Crezul lui mărturisit era acesta: „Am să gust din toate poamele care sunt în grădina lumii și am să intru în viață pătruns de dorul acesta până în adâncul sufletului. Voi fugi de suferință și de durere, pe amândouă le voi urî. Nici una, nici alta nu vor intra în socotelile mele“. În goana lui după plăceri, Wilde a căzut în patimi nevrednice de om. Urmarea: doi ani de muncă silnică pentru cel alintat până atunci de toată lumea. Trăsnetul să fi căzut peste Londra și tot n-ar fi fost mai mare uimirea. Dar legea e lege în Anglia. Încătușat, osânditul se îndrepta spre închisoare și toți gură-cască râdeau pe seama lui.
Arbitrul tuturor eleganțelor, îmbrăcat acum în haine de pânză de sac, cu numărul 33 pe piept, spăla podelele închisorii împreună cu ceilalți pușcăriași.
I-a trecut prin cap o clipă ideea sinuciderii, dar o lumină neașteptată a izgonit acest gând întunecat. „Nu. Am să trăiesc. Vreau să întorc spre binele meu tot ceea ce s-a întâmplat…“
Și lucrurile s-au schimbat. A început să se gândească la patimile și suferința lui Hristos pentru păcatele oamenilor. Încetul cu încetul, păgânul, care habar n-avusese ce sunt durerea și lacrimile, simți că-și pleacă genunchii și se sprijini cu amândouă mâinile de crucea Celui răstignit între tâlhari.
Ieșit din închisoare, poetul a răspuns celor care îl întrebau despre perioada de detenție: „Cel care-și mănâncă pâinea în durere, cel care a petrecut măcar o dată ceasurile nopții așteptând cu lacrimile în ochi zorile ce întârzie, unul ca acela va ști să prețuiască toate bucuriile vieții, oricât ar fi de mici. Calea spre fericire îi este totdeauna deschisă!“
(Prelucrare de Augustin Păunoiu după o pildă din volumul „Altă creștere – Școala muncii“, Simion Mehedinți Soveja, Editura Rotonda, 2009)