Întâlnirea la vârf a NATO, care se va desfășura la București la începutul lunii aprilie, se profilează deja ca o țesătură complexă de intrigi principale și secundare, de drame mărunte și dezastre majore. Dincolo de preocupările de organizare care absorb atenția presei – cine se deranjează până în Piața Constituției din București poate face poza anului cu flotila de Forduri negre garate în mijlocul pieței, un fragment din parcul auto al summitului- interesele noastre nu coincid cu ierarhia marilor probleme globale decât până la un punct. Ce se întâmplă în Republica Moldova tinde să fie mai important pentru noi decât ce se petrece în Afganistan, deși, după cum am să arăt imediat, nimeni nu mai este izolat azi, și noi nu atât mai puțin. Mai întâi Mircea Geoană și PSD, după septembrie 2001, apoi Traian Băsescu după 2004 au angajat și menținut România pe o linie foarte avansată a frontului occidental. În timp ce țările occidentale s-au tot retras din Irak și Afganistan, noi, cu câteva alte țări mici și dornice de afirmare, ca Ucraina sau Albania, am rămas pe poziții. Contribuția noastră ca număr de oameni a fost mică întotdeauna: dar, deși am fost feriți de dezastre prea mari, pierdem mereu oameni, unul câte unul, deși opinia noastră publică nu se emoționează.
Afganistanul este drama principală care se desfășoară la summitul NATO. Secretarul general Jaap de Hoop Schefer așteaptă contribuții mai mari de la statele membre. Principala țară care ar putea contribui mai mult este Germania, unde însă opoziția parlamentară face improbabilă creșterea acestei contribuții. În Afganistan ne merge prost. Controlăm puțin din teritoriul cucerit, și în zone importante avem o prezență simbolică. Mi s-a spus, și cred, că la Kandahar suntem cantonați la aeroport și trupele noastre nu îndrăznesc să meargă până în oraș. Situația a început să se redreseze în Irak, unde americanii în mod inteligent au comisionat războiul unor întreprinzători locali, și unde populația nu e de partea insurgenților, dar s-a deteriorat serios în Afganistan, unde noi avem trupe în partea cea mai periculoasă. Populația nu e cu noi acolo, și dacă acum un an l-am auzit pe secretarul general încă făcând planuri cum i-am putea recâștiga pe afgani, în acest an l-am auzit spunând cum unele lucruri trebuie făcute, chiar dacă sunt impopulare. Motivul principal al impopularității noastre sunt greșelile frecvente care conduc la bombardarea civililor. Conducerea operațiilor din Afganistan revine NATO; și dacă NATO nu va reuși să controleze situația, s-ar putea să fie sfârșitul său ca alianță politică. Care este rostul unei alianțe în care deciziile se iau greu, prin consens, dacă există o inegalitate atât de frapantă între contribuția fiecărui partener? Principalul analist de securitate european, Robert Cooper, a scris foarte bine că Uniunea Europeană, pentru a fi un partener egal al Statelor Unite, are nevoie să devină o prezență militară mai semnificativă. Nu s-a întâmplat însă nimic în ultimii ani care să arate că se profilează o asemenea tendință. Bugetele militare ale multor vechi membri NATO sunt foarte mici, și țări noi membre ca Ungaria au preferat și ele o participare mai degrabă simbolică. Creșterea cheltuielilor militare, rămase la cifre scăzute de pe vremea când SUA asigurau securitatea Europei, e un subiect tabu în multe țări europene, unde publicul e pacifist și obișnuit să fie apărat practic pe buzunarul americanilor, deveniți între timp impopulari în Europa. Soarta politică a unor lideri ca Jose Maria Aznar sau Tony Bair, care au plătit un mare preț electoral pentru loialitatea lor față de americani, nu e de natură să încurajeze pe alții. Este de sperat că la summit secretarul general va obține ceva, dar aș paria că nu destul pentru nevoile trupelor NATO din Afganistan.
A doua dramă de interes pentru noi la summit este cea balcanică. Stabilizarea Balcanilor după declarația de independență unilaterală a Kosovo, între timp recunoscută de mai toate țările europene, inclusiv de toți vecinii Iugoslaviei (în afară de noi) cere ca NATO să se extindă în cât mai multe țări posibil. Aceste țări, ca Macedonia sau Albania, au aspirații europene, dar nu sunt încă pregătite pentru Uniunea Europeană. Ca și noi, au șansa să intre întâi în NATO. Pentru Macedonia, această intrare ar garanta cu o recunoaștere a frontierelor, într-o țară instabilă, în care războiul civil a fost evitat doar prin intervenția europeană care a impus acordul de la Ohrid între populația slavă majoritară și cea albaneză. Din păcate, există riscul ca Grecia să nu fie de acord cu aderarea Macedoniei, cu care se ceartă pe numele țării, iar Grecia este membru plin al NATO și deci are drept de veto. De săptămâni întregi se caută un nume acceptabil pentru ambele părți, și nu s-a găsit deocamdată. Deputații macedoneni (din Macedonia grecească) sunt cel mai mare grup numeric în parlamentul de la Atena, și nici un lider nu are curaj să ia decizia justă, deși impopulară, că indiferent cum s-ar numi Macedonia asta nu e un pericol pentru securitatea Greciei. Nu va porni din micul Skopje o armată ca al lui Alexandru cel Mare să cucerească Grecia. Pretenția grecească e ca și cum noi ne-am opune ca Republica Moldova să folosească acest nume, dat fiind că o parte din Moldova e în România.
Drama Moldovei, că veni vorba de ea, e a treia, și chiar dacă cea mai mică pentru summit, e cea mai mare pentru noi. Moldova va căuta la acest summit să obțină un statut de neutralitate confirmat de toată lumea, în speranța că dacă renunță la aspirațiile ei de a face parte din NATO rușii vor ceda în chestiunea Transnistriei. Domnul Voronin speră să obțină semnături pe un document în care Moldova e declarată liberă de orice trupe străine, și care să conducă la retragerea trupelor rusești din Tiraspol, care ar fi înlocuite cu o forță internațională de menținere a ordinii formată din civili, ca în Kosovo. România nu privește cu ochi prea buni această manevră în care are impresia că Moldova dă prea mult și în avans fără a avea certitudinea că va căpăta ceva. Dar aceste e jocul lui Voronin, el a fost ales de electoratul din Moldova să rezolve problemele teritoriale ale acestei țări, și nu cred că putem avea vreo mare influență. Măcar să funcționeze planul, că într-adevăr nici eu nu văd la ce folosește Moldovei să intre în NATO. Cum nu văd la ce folosește nici Ucrainei și Georgiei, ale căror planuri irită pe ruși și se lovesc de zeci de complicații practice. Industria militară a Ucrainei este strâns legată de cea rusă, de exemplu, iar opinia publică nu vrea în NATO, suntem siguri că vrem să îi stârnim pe ruși de pomană în chestiunea asta? Georgia are două teritorii sub control practic rusesc, la ce le ajută dacă le dă George W. o declarație de susținere? Transnistria, ca și Anhazia și Oseția, nu pot fi rezolvate contra Rusiei, ci numai cu Rusia. Summitul se pregătește să dea declarații încurajatoare la aspirațiile NATO ale Ucrainei și Georgiei, fără însă a le invita, ca pe țările din Balcani. Asta nu le va ajuta, după părerea mea, să-și rezolve problemele.
Distincția simplă dintre Vest și Est care a generat o alianță ca NATO nu prea mai există în timpurile noastre. Din această problemă fundamentală derivă problemele Alianței, care încearcă să se adapteze la noile provocări globale. Dar ceea ce se simte pe frontul din Afganistan sunt problemele de identitate de acasă, de pe frontul european, care ne subminează constant și care par greu de rezolvat. Oricum nu la acest summit de la București.
