Ce aș vrea să știu despre Paște

În ultima vreme, dorul de ducă al oamenilor pare să fi crescut foarte mult… Parcă nu mai au stare. Cel mai adesea, după o sărbătoare mare, colegii de clasă, cei de la serviciu, te întreabă unde ai fost. Dacă e Crăciun, destinațiile sunt diverse…. Elveția, pentru că zăpada e mai abundentă în Alpi, Franța, pentru că pomul de Crăciun e mai strălucitor pe Champs Elysées, sau Italia, pentru că e mai rafinat concertul de colinde.
Cu Paștele, lucrurile stau puțin altfel. Nu se știe de ce, oamenii nu vor să plece prea departe de casă; simt că ar pierde ceva dacă se înstrăinează prea mult. Simt în mod nelămurit că e ceva cu ziua asta și ar vrea să descopere ce e, să se apropie de taină. E ceva ce parcă cei de demult știau iar noi nu mai știm… S-au închis niște porți și noi nu mai avem cheia.
Și atunci, nu e decât o singură soluție: să căutăm oamenii care știu, care mai trăiesc taina, care ne pot spune și nouă formula magică pentru a intra pe un tărâm altfel inaccesibil. Dar unde să-i găsești? Ca și cheia tainei, oamenii aceștia stau și ei pitiți. Într-un vârf de munte, la marginea unei păduri, lângă vreun izvor cu apă limpede din țara fagilor. Și așa aflăm primul indiciu… căci Țara Fagilor nu e alta decât Bucovina, așa cum a fost ea denumită de austriecii care au stăpânit-o o vreme.
Ce spun oamenii aceștia? Ce e cu Paștele? De ce trebuie sărbătorit într-un anume mod și nu altfel? De ce? Pentru că fiecare tradiție, fiecare obicei își are rădăcini adânci și are o semnificație pe care noi, ce de astăzi, n-o mai știm. Noi doar urmăm mașinal niște instrucțiuni, fără a înțelege că ele nu sunt puse doar pentru a fi urmate, ci mai ales pentru a fi înțelese și trăite.
Deniile
Dar să vedem despre ce este vorba. Paștele, ca orice sărbătoare, vine după ce ne pregătim puțin. Orice aniversare îndeobște nu „dă buzna peste noi”, ci o știm din vreme și ne străduim „să iasă” cât mai bine. Pregătirea începe cu 40 zile înainte de sărbătoare, pentru ca tot omul să aibă timp să fie gata când a sosit vremea. Dar, cum se întâmplă de obicei, tot ultimele zile sunt cele în care ne sârguim mai mult. Astfel, ultima săptămână dinaintea Paștelui e cea mai „încărcată”. Pregătirea presupune însă două coordonate: una materială și una spirituală, pentru ca omul, care e și trup și duh, să fie pe deplin mulțumit.
Încep așadar Deniile. Ce sunt acestea? Sunt slujbe deosebite, care au loc numai în timpul Postului Mare; ele au loc în fiecare seară și au rostul de a ne apropia mai mult de evenimentul ce urmează. În cântări frumoase, ni se povestește ce s-a întâmplat în Ierusalim cu peste 2.000 ani în urmă. E un mod viu de a pătrunde sensul sărbătorii, pentru că mesajul ni se adresează nouă personal, celor ce ne aflăm în Biserică. Nici rânduiala cea din afară nu trebuie uitată. E vremea să se facă curățenia prin case și ogrăzi, se curăță copacii, se vopsește, se văruiește, totul trebuie să fie curat și proaspăt pentru sărbătoare.
Bătrânii obișnuiau să mănânce puțin în seara de Florii, apoi nu mai mâncau nimic până în Joia Mare, când se spovedeau și se împărtășeau. Tinerii mâncau în această săptămână numai pâine și poame uscate, bând doar apă de izvor.
Era vremea când nu se mai lucra la câmp și fetele își croiau și-și coseau haine noi. Era o adevărată întrecere, fetele împlântau acul cu dibăcie, pentru că acum urma să se vadă care dintre ele va avea cămeșa cea mai frumoasă, cea mai meșteșugit făcută și cu modelele cele mai complicate și mai artistice. Era o „luptă” frumoasă, din care cel mai mult a avut de câștigat arta populară, pe care o vedem expusă astăzi în muzee sau purtată cu cinste în locurile în care modernitatea încă nu și-a cerut prețul.
Joia Mare
O zi specială din această săptămână este Joia Mare. Este ziua când Mântuitorul a spălat picioarele ucenicilor săi, când a avut loc Cina cea de Taină, rugăciunea din grădina Ghetsimani și vinderea Domnului de către Iuda. Ea a fost convertită de poporul român într-un mod foarte original în ce privește îndeletnicirile lui. După tradiție, Joia Mare, numită și Joimărița, este termenul până la care femeile trebuiau să termine de tors cânepa. La cele leneșe se spunea că vine Joimărița să vadă ce-au lucrat. Iar dacă le va prinde dormind, le va face neputincioase a lucra tot anul. Uneori, o femeie bătrână mergea pe la casele cu fete nemăritate și dădea foc cânepii netoarse. Sau copiii, unși pe față cu negreală, mergeau să le îndemne la lucru și să primească ouă de încondeiat pentru Paște. Joia Mare este cunoscută însă mai ales ca ziua în care se înroșesc ouăle. Mai demult, ouăle se vopseau cu coji de ceapă, cu sunătoare, cu petale de crin roșu sau cu flori de tei; luciul li se dădea ștergându-le, după ce s-au fiert, cu slănină sau untură. Ele sunt simbolul Mântuitorului, care a ieșit din mormânt și a înviat, precum iese puiul din găoace. Închistritul ouălor
Există o tradiție deosebită în Bucovina cu privire la ouăle de Paște și care se numește „închistritul ouălor”. Ele se mai numesc și „ouă muncite”, iar strădania de a le face frumoase este o mică jertfă întru răsplătirea patimilor pe care le-a suferit Hristos în lume. Unealta cu care se „închistresc” ouăle se numește „chișiță” (un vârf ascuțit de tablă de aramă, care se fixează de un bețigaș subțire) care, interesant, nu se mișcă în timpul „decorării”, ci oul este cel care se învârtește în jurul lui. Cum se face mai exact? Cu acest vârf se acoperă oul succesiv cu ceară, apoi este scufundat în diferite băi de vopsea: întâi galben, apoi roșu, verde, albastru, negru. Se folosesc diferite forme: geometrice, zoomorfe (adică forme de animal), fitoforme (adică forme de plante): romburi, triunghiuri, puncte, frunze de stejar, brad, coarne de berbec, coarne de cerb, steaua magilor, cârligul ciobanului, crucea Paștelui și altele.
Vinerea Mare
Urmează apoi Vinerea Mare, care este o zi de întristare pentru întreaga creștinătate. Este ziua în care a fost răstignit Mântuitorul lumii. Din păcate, acest eveniment ne apare nouă astăzi cam abstract. Nu prea ne putem imagina suferința Lui. Noi avem nevoie de imagini concrete. Am văzut recent un film, „Most”, în care era vorba despre o relație specială între un tată singur care își creștea băiețelul de vreo 10 ani. Un copil cuminte și isteț, care își însoțea tatăl pretutindeni. Tatăl lucra la căile ferate și l-a luat pe băiețel cu dânsul într-o zi. Și atunci, s-a întâmplat. Un tren care trebuia să ajungă la o anumită oră a sosit mai repede și tatăl nu apucase să schimbe macazul. Urma un dezastru feroviar, căci trenul ar fi deraiat, negăsind șina la locul ei. Toți oamenii dintr-un tren – și nu erau puțini – urmau să moară. Băiețelul a observat și el și a fugit spre macaz, încercând cu puterile lui să facă ceva. Numai că în zbaterea lui, a căzut între șine și iată-l pe tatăl copilului pus într-o situație dramatică: să aleagă între viața atâtor străini și viața copilului iubit. A ales să tragă maneta și să-și zdrobească copilul între fiare. Oamenii au trecut nepăsători, nici n-au știut măcar de jertfa lui. Alegerea aceasta pare de neînțeles pentru egoismul nostru, dar când am văzut motto-ul filmului, lucrurile s-au limpezit. Nu era el primul confruntat cu această alegere: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat…” O alegere care e zguduitoare, când încercăm să ne-o imaginăm de-adevăratelea. Prohodul Domnului
Pentru a ne face și noi părtași acestei suferințe, participăm, seara, la o slujbă deosebită, care se numește Prohodul Domnului. În mijlocul Bisericii se scoate Sfântul Epitaf (care-l închipuie mort pe Mântuitorul, înconjurat de Apostoli și de Maica Domnului) pe sub care toată lumea trece, până în după-amiaza zilei de sâmbătă. Suntem astfel cu toții de față la înmormântarea Domnului.
În tradiția populară, acestei zile i se spune și Vinerea Seacă, pentru că e o zi de post negru (adică nu se mănâncă nimic până seara, când se ia anafură de la Biserică). După cântarea Prohodului, care e una din cele mai emoționante cântări, se înconjură Biserica de trei ori de către toți cei adunați.
Oamenii se feresc de activitățile lor obișnuite, ca să nu intre în ritmul vioi al vieții, ci respectă tonul sobru al zilei: femeile nu coc pâine sau altceva (deși treburile le îngrămădesc cu o zi înainte de Paște), nu cos, nu țes, tu torc. Ard tămâie în casă și afară, pentru ca gângăniile și alte năpaste să nu se apropie de casă și de pomi. Copiii adună flori de pe câmp și le duc la Biserică.
Sâmbăta Mare
Sâmbăta Mare este ziua îngropării Domnului cu trupul și a pogorârii lui în iad, de unde a slobozit neamul omenesc. Este ziua când se termină toate pregătirile, iar spre seară creștinii se odihnesc pentru a putea participa la slujba de la miezul nopții. De ce începe chiar la miezul nopții? Pentru că Mântuitorul n-a mai avut răbdare, a „grăbit”, cum s-ar spune Învierea, ca. să ne bucurăm cât mai repede, să nu așteptăm nicio clipă în plus. Ce semnificație are pentru noi Învierea? Știm că e o sărbătoare mare, ne pregătim cu toate bucatele așa cum trebuie, păstrăm rânduielile cele dinafară, dar prea multe despre Învierea Domnului nu știm. La ce ne-a folosit nouă aceasta? Care este sensul ei? Nu e prea ușor de explicat, după cum nu e nici ușor de înțeles. E momentul cel mai important pentru om din câte există. E momentul când Dumnezeu cel Atotputernic a luat chip de om, a adunat în El firea dumnezeiască și firea omenească, pentru a ne oferi un model a ceea ce putem noi fi. Noi, niște oameni care, vedem bine, greșim în toată vremea, avem această șansă de a deveni desăvârșiți. Nu doar îngăduitori, ci cu adevărat buni, nu doar deștepți, ci înțelepți, cu ajutorul Celui care ne-a arătat cum se poate aceasta. Dovadă că este posibil sunt sfinții din calendar, care au îndrăznit să urce „scara” care duce la cer și să devină cu adevărat liberi.
Tradiție
E un moment de mare bucurie spirituală, care își are un bogat corespondent și în cele „de-ale gurii”. E momentul tradiționalei păști, care se face în formă rotundă, tot dintr-o tradiție populară, potrivit căreia scutecele Mântuitorului au fost rotunde. Pe margini se pune un colac împletit în trei, iar în mijloc se face o cruce din aluat, simbolizând crucea pe care a fost răstignit Hristos. Între împletituri se pune brânză, iar apoi pasca se împodobește cu ornamente din aluat: flori, spirale, frunze. Înainte de a face pasca, femeile „se grijesc, se spală pe cap, se piaptănă, îmbracă straie curate, fac rugăciuni și apoi se apucă de plămădit.” Faza coacerii e de asemenea un ritual: „când dau în cuptor, fac cruce cu lopata sus, pe tuspatru pereții și apoi la gura cuptorului, zicând: Cruce-n casă/ Cruce-n masă / Cruce-n tuspatru/ cornuri de casă”.
Pasca
Pasca se mănâncă, sfințită (adică binecuvântată de preot la sfârșitul slujbei Învierii) duminică dimineață, atunci când se întorc de la biserică, alături de toate celelalte bunătăți care au fost pregătite. Există datina ca, înainte de masă, cei ai casei să se spele pe față cu un ou roșu și cu un bănuț (tradițional de argint) pentru a fi roșu la față (sănătos) și curat ca argintul (la suflet). Se ciocnesc ouăle, spunându-se „Hristos a înviat!” și este o mare bucurie pentru cei care au postit să se așeze acum, mulțumiți și veseli, față în față cu toate cele din coș!
Toate acestea reprezintă identitatea noastră, reprezintă cine suntem noi. Arată că nu suntem niște frunze în vânt, purtate de ici până colo, ci că avem niște rădăcini adânci și puternice. Toată această avuție ni s-a transmis, face parte din ființa noastră, este a noastră. Dar pentru ca ea să nu se piardă, ar trebui s-o mai cercetăm din când în când, s-o mai „scormonim”, s-o mai scoatem la lumină, și abia atunci vom fi cu adevărat moștenitorii cei bogați.
Cristina ADOMNIȚEI
Fundația SFINTII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com; site: www.fundatiasmbsv.ro )