– La vorbă emotivă și mărturisitoare cu interpreta de muzică populară DOINA LAVRIC
Pentru prima oară în cariera sa muzicală interpreta de folclor Doina Lavric s-a aflat pe scenă în cadrul unui concert dedicat sărbătoririi Zilei Naționale a României și nu în cel al unei recepții oficiale, la care să se intoneze doar imnul țării. Este vorba de spectacolul „Obîrșii” pe care l-a prezentat în Marele Atrium al Deutsche Bank din Berlin faimosul rapsod Grigore Leșe, spectacol în care, împreună cu grupul vocal „Voci transilvane”(Ana Ilca Mureșan, Teodora Sabou, Lenuța Purja), evoluează și interpreta suceveană. Pentru că am avut prilejul să-i însoțesc la începutul lunii decembrie în vechea capitală a Bucovinei istorice, acolo unde pe scena Palatului Academic a Universității de Medicină au susținut din nou spectacolul care s-a circumscris suitei de manifestări organizate de Consulatul General al României la Cernăuți pentru a marca aceeași sărbătoare în rîndul comunității românești nord-bucovinene, am rugat-o pe Doina Lavric să răspundă cîtorva întrebări capabile să „developeze” cîteva cadre din colaborarea sa cu Grigore Leșe și care să contureze totodată activitatea sa interpretativă.
„Mi-e dor de franchețea aceea a țăranului care spune verde-n față tot ceea ce are de spus”
– Concertați alături de un faimos rapsod care promovează muzica autentică și instrumentele specifice românești, un personaj extrem de original, care nu se sfiește să poarte acum, în mileniul III, straie tradiționale în viața de zi cu zi, profesor universitar doctor în același timp și o autoritate recunoscută în domeniul folclorului. Cum ați ajuns să cîntați împreună și cum v-ați acomodat stilului său interpretativ?
– Ne-am întîlnit în primăvara anului 2005 la Teatrul Național unde eram invitată alături de o cîntăreață care cînta pricesne. Acompaniată de cobză, am venit cu un contra-argument, un cîntec popular între doină și bocet, gen care se cîntă la noi în Bucovina. Dar, înainte de asta, ne-am mai întîlnit la o conferință de presă care a avut loc la Ministerul Culturii. Atunci a tunat și-a fulgerat împotriva folclorizării muzicii tradiționale. Am avut norocul ca Grigore Leșe să improvizeze la Teatrul Național o apariție cu mine, eram îmbrăcată în costum popular și eram un soi de cadru al poveștii care se desfășura pe scenă. Prefațam și încheiam spectacolul cu aceeași melodie, “Cît mi-o plîns iști ochi bătrîni”, atît am fost eu prezentă pe scenă, probabil convingător, pentru că imediat după aceea am început să lucrez cu Grigore Leșe. Cum m-am acomodat? Întrebarea este cum mă acomodez cu Grigore Leșe, întrucît trebuie să mă acomodez continuu, trebuie să fac față unor situații deloc comode pentru că este un om extrem de exigent, direct și care nu se străduiește deloc să facă afirmații convenabile. Un om ferm de o franchețe care mă fascinează. Eu am predat comunicare vreo trei ani de zile și am citit cam tot ce a apărut la noi în România pe această temă; mi se pare atît de dusă la extrem această tehnică încît uneori mă înspăimîntă și mi-e dor de franchețea aceea a țăranului care spune verde-n față tot ceea ce are de spus. Sînt convinsă, cu cît vom perfecționa mai mult arta comunicării, cu atît criza comunicării se va adînci.
„Fiecare dintre noi are ceva care-l individualizează: o anume expresivitate, anumite caracteristici ale vocii, tehnica interpretativă, în cazul meu – graiul, instrumentul de acompaniament, culoarea veșmîntului”
– Știu că este foarte exigent și cu publicul, are niște pretenții și față de cei în fața cărora apare pe scenă.
– Da, este, dacă vreți, un risc pe care și-l asumă. El știe că acest lucru nu este în avantajul lui, al artistului, dar consideră că în momentul acesta este nevoie de o astfel de atitudine.
– Este un perfecționist?
– Este un artist care știe că omul trebuie să se depășească și că locul în care ajunge la un moment dat nu este niciodată ultima treaptă. Știți care este deosebirea între omul-constructor creator și alte ființe care sînt doar constructori? Albina, de pildă, nu va depăși niciodată stadiul, perfect ce-i drept, de fagure, pe cînd omul are posibilitatea să depășească mereu stadiul lui de constructor…creator.
– Cum s-a conjugat graiul ardelenesc al lui Grigore Leșe și al trioului care-l acompaniază cu graiul bucovinean pe care l-ați adus dvs. în acest spectacol?
– Așa cum se acomodează și se armonizează un ardelean care se întîlnește cu un moldovean oriunde, pe spațiul românesc sau în lume. Vocea mea este alto, o voce așezată, lirică, vocile fetelor sînt înalte, strălucitoare. Desigur este o condiție, cei care cîntă împreună pe scenă să fie afini din punct de vedere artistic.
– Aș dori o explicație asupra costumației pe care ați avut-o pe scenă; dvs. erați singura îmbrăcată în negru iar ceilalți purtau straie albe.
– Oamenii, cînd ne văd în spectacol și aud ceea ce cîntăm, construiesc în mintea lor o lume. Și cîți spectatori se află în sală, tot atîtea lumi se vor construi. Ce lume am construit eu atunci cînd am văzut acest spectacol din afară cu ochii minții: mi-am imaginat că, îmbrăcată în negru, sînt povestitorul iar ceea ce se pe-trece acolo este o poveste… povestea vieții. Costumele sînt evocatoare, este imposibil să nu vezi că duc cu gîndul la un spațiu, la un timp străvechi. Sînt costume de inspirație dacică iar muzica este arhaică. Nu cred că e o noutate dacă spun că asemenea cîntece aproape că nu se mai cîntă.
– Da, dar marea lor majoritate provin din perimetrul transilvan. Care este însă aportul Doinei Lavric în această „ecuație” muzicală?
– În orice grup, mă refer acum la conceptul structuralist de grup, ca element al triadei: individuație-grup-umanitate, condiția ca acesta să funcționeze este ca fiecare element al grupului să-și întărească individualitatea. Ei, fiecare dintre noi are ceva care-l individualizează: o anume expresivitate, anumite caracteristici ale vocii, tehnica interpretativă, în cazul meu – graiul, instrumentul de acompaniament, culoarea veșmîntului. Cu cît identitatea este mai puternică, cu atît grupul se întărește la rîndul său.
– „Am fost mai emoționată decît este permis să fii pe scenă”
– Configurați vă rog harta spectacolelor pe care le-ați avut de cînd cîntați împreună cu Grigore Leșe.
– Din mai, de cînd ne-am întîlnit, am fost împreună la Festivalul de teatru de la Sibiu, la Timișoara, la București, la Suceava, la Fălticeni, la Hunedoara, dar și la Santiago de Compostella, la Berlin și, așa cum știți, la Cernăuți.
– Cum ați fost primiți și receptați la Berlin?
– Cu mare respect și cu reacții de surpriză pentru că nemții se așteptau probabil la un spectacol extrem de înzorzonat, așa cum văd ei la televizor. Spectatori ne-au fost miniștrii din noul Guvern german, liderii comunităților locale, reprezentanți ai ministerelor federale și de landuri, membrii ai corpului diplomatic, reprezentanți ai vieții economice, culturale și academice. La sfîrșit am cîntat un colind care suna așa: „Mare iarnă c-o pchicatu / Oile tăte-au zghieratu / Dumnezău le-o auzît-u / Jos la ele-o coborîtu / De mîncare el le-o datu / Să nu moară pe pămîntu”. Doamne, imaginea asta a unui Dumnezeu ortodox care a coborît pe pămînt să dea de mîncare la oi, este colosală. Ei nu știau românește dar la sfîrșitul spectacolului au fost în stare să povestească ce-au văzut și ce-au auzit. Au înțeles perfect și au cîntat colindul ăsta împreună cu noi, fără cuvinte cu la, la. Vă închipuiți nemții aceia, despre care spunem că sînt reci, cîntînd împreună cu noi. I-am văzut cum se transfigurează, cum se transformă și devin calzi și dornici să comunice.
– Dacă așa s-au petrecut lucrurile la Berlin, cu ce inimă ați venit la Cernăuți?
– La Berlin a fost vorba și de olecuță de orgoliu satisfăcut…La Cernăuți a fost altceva (oftează adînc). Au fost oameni care au venit de departe și au ajuns cu aproape două ceasuri înainte de începerea spectacolului. Probabil au depins de un mijloc de transport… I-am văzut, plîngeau în sală. Am fost mai emoționată decît mi-era permis să fiu pe scenă.
– Ce urmează în planul colaborării cu Grigore Leșe dar poate și altceva, nu numai în această formulă.
– Pregătesc niște înregistrări radio cu vocea și cobza fără alt fel de acompaniament. Lucrez la un descîntec „temă pentru acasă” dată de Grigore Leșe.
– Spuneți-mi în încheiere ceva despre cîntecul românesc.
– Ce-ar fi viața asta fără cîntec și fără dragoste? Ar fi ceva așa, fără Dumnezeu.
