Cazul Zaheu…

Zaheu a fost ticălos. De lucrul acesta se cuvine să fim ferm convinși și pe acesta trebuie să-l avem mai întâi în vedere, dacă ne este vrerea să tălmăcim în adâncime textul evanghelic (Luca 19, 2 și urm.) unde el este pomenit.
Era bogat – asupra punctului acestuia se opresc îndeobște comentatorii, pornind, de altfel de la text. Dar nu aici aflăm esența. Nu toți bogații sunt răi și nemilostivi, nu toți săracii sunt buni și nepizmași.
Zaheu era vameș – iată trăsătura principală. Vameș, adică slujitor al ocupantului roman, trădător de neam, colaboraționist —cum se spune în veacul nostru, și tocmai termenul acesta re¬cent ne ajută să pricepem cum nu se poate mai deslușit situația.
Se vânduse cotropitorilor țării sale, îi slujea, se făcuse slugoiul lor. De aceea era și vrăjmășit și disprețuit, nu întrucât era bogătaș, ci ca vânzător și om de încredere al unei puteri străine și invadatoare, străduindu-se a-i procura venituri, taxe, biruri prin orice mijloace și punându-se fără preget la dispoziția ei.
Este adevărat că Zaheu, de îndată ce se schimbă, ia hotărâri bănești: dăruiește jumătate din avere săracilor, declară că va despăgubi împătrit pe cei nedreptățiți de el. Dar aceasta din pricină că setea de avuții reprezenta viciul său major – abcesul purulent al unei maladii interne.
Pe cale monetară avea, așadar, să se manifeste mai întâi prefacerea prin care trecuse.
Tămăduirea operează cu precădere tocmai în locul cel mai sensibilizat și mai infectat.
Căci în interval de câteva ceasuri, Zaheu nu numai că se vindecase de patima bănească (de fapt consecutivă unei patologii mai cuprinzătoare), ci devenise un alt ins; nu pierise numai arghirofilia, se cutremuraseră înseși profunzimile ființei sale. Și aceasta este minunea: dispariția omului vechi ivirea omului nou.Și tot aceasta, în general vorbind, este marea și uimitoarea minune a lui Iisus Hristos.
Prefacerea totală a omului
Nu vindecarea slăbănogilor, muților, surzilor, gârbovilor, leproșilor, orbilor, muribunzilor; nu înmulțirea pâinilor, umblatul pe mare, tămăduirea demonizaților și nici chiar învierea morților.
Minunea cea mare și fără seamăn aceasta este: prefacerea totală a omului, săvârșită atât în vremea cât a trăit El pe pământ cât și după înălțarea Sa la cer, de-a lungul veacurilor, prin șirul practic infinit de mucenici, sfinți, convertiți și transfigurați.
Este metanoia, pe care am numit-o: totala dezintegrare a omului păcătos și imediata lui metamorfozare în subiect de jertfa. Iată cea mai uluitoare minune a Domnului, neîntrecută, care pe toate celelalte le lasă în urmă și le pune în umbră, oricât de cutremurătoare ar fi și ele. Dar metanoia, pentru cine știe ce este viața și cunoaște firea omenească, se arată cu mult deasupra frângerii legilor naturale de către Mântuitorul. Căci legile naturii sunt deterministe, cauzale și pasive și se supun Făcătorului lor, pe când ființa înzestrată cu darul gândirii și conștiinței este liberă și, pentru a-i determina schimbarea, divinitatea însăși are de înfruntat dreptul de liberă alegere dăruit omului. De data aceasta, ea nu poruncește, scurt, ci numai acționează pe calea harului îndrumător.
Este nevoie în lumea morală, din partea divinității, de o lucrare energetică mai subtilă și mai radicală decât în lumea fizică, în a slobozeniei decât în a legităților. Așa fiind, Hristos poate face din cel mai din urmă și mai înrăit întru păcate, un om nou.
Hristos nu este numai bun, milostiv și smerit cu inima, ci e și puternic (Luca 5, 24) pentru a vindeca tot soiul de boli și beteșuguri trupești, dar lucrările acestea pălesc în fața marii minuni a prefacerii omului.
Ea dă dovadă în chip incontestabil și irezistibil despre atotputernicia și divinitatea Celui ce o săvârșește. Căci împărăția lui Dumnezeu nu este în cuvânt, ci în putere (I Cor. 4, 20).
Prin cuvântul-putere al lui Hristos (în filosofia profană Alfred Fouillee a conceput idei-forțe), omul cel vechi moare, se naște un om nou, viu întru Domnul, un om scos din robia păcatului și de sub stăpânirea satanei, cumpănit de alte coordonate psihice și etice. N-a intervenit vreun element material, nimic faptic, nici o acțiune a celor de pe țărmul creațiunii: misterul e deplin și se produce între cer și pământ, în acel spațiu magnetic dintre cei doi electrozi cosmici supraîncărcați, în zona transdetectabilă de dincolo de orice coercițiune și silire, consecința fiind că insul își impune sieși un mod de viață, o scară de valori și o trezvie a cugetului.
El poate spune acum: „Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi. La loc cu pășune, acolo m-a sălășluit; la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povățuitu-ne-a pe căile dreptății pentru numele Lui” (Psalmul 22, 1-3), sau poate conjuga la timpul prezent: „Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curați; spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi” (Psalmul 50, 8).
Puterea Domnului de a replămădi omul vechi și de a făuri dintr-însul o ființă nouă s-a dovedit și la chemarea lui Levi-Matei (un vameș și el), a lui Saul-Pavel pe drumul Damascului, a Mariei-Magdalena (sau a femeii ori femeilor păcătoase), a tâlharului celui bun de pe cruce.
Aproape la fel se petrec lucrurile cu femeia samarineancă, orbul din naștere, demonizatul din ținutul Gherghesenilor, al celui de-al zecelea lepros și alți tămăduiți care de-îndată Îl urmează, preamărindu-L pe Hristos (fără a pierde însă din vedere că în aceste cazuri din urmă, metanoia cunoaște și temeiuri explicative, o logică omenească izvorâtă din recunoștință).
„Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă”, spune Apostolul (II Cor. 5, 17); omul vechi a murit împreună cu faptele lui. Și ne-am îmbrăcat în cel nou, dezbrăcându-ne și dezpovărându-ne de viețuirea cea veche.
Hristos ne înnoiește întru totul, ne îmbracă în omul nou, ne face fii ai luminii, ca semn și izvor de naștere: „Să vă dezbrăcați de viețuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strigă prin poftele amăgitoare; și să vă înnoiți în duhul vieții voastre; și să vă îmbrăcați în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit înfarti dreptate și sfințenia adevărului” (Efeseni 4, 22-24).
Celui mort în păcate, Domnul îi spune: fii viu
Puterea lui Hristos se vădește mai ales prin învierea celor vii, prin trecerea lor de la întuneric, robie, deznădejde și păcătoșenie, la libertate, lumină și bucurie: „Fiindcă v-ați dezbrăcat de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui și v-ați îmbrăcat în cel nou, care se înnoiește, spre deplină cunoștință, după chipul Celui ce l-a zidit” (Coloseni 3, 9-10).
Cuvântul „îmbrăcat” nu face referire la o acțiune de suprafață, ci are sens de „contopit cu”, fiind sinonim cu „întrupat”, ca și în cutremurătoarea formulă; „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”. Sf. Apostol Pavel subliniază „baia nașterii celei de-a doua prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3, 3-7), iar Sf. Apostol Petru scria: „Fiind născuți din nou… prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu și care rămâne în veac” (I Petru 1, 23).
Celui mort în păcate, Domnul îi spune: fii viu; și-1 răpește de sub stăpânirea morții spre a-1 da vieții, iar celui acum viu îi rostește: mori vieții acesteia trecătoare spre a fi viu întru Mine.
Prin botez și prin pocăință, Hristos refăurește făptura cea veche, pe omul unei lumi care aparent este aceeași, dar care ia cu totul altă înfățișare și poartă cu totul alte sensuri pentru cel căruia i s-au deschis ochii inimii și cugetul.
Botezul este cu adevărat o sfântă și înfricoșătoare taină, câtuși de puțin o simplă ceremonie, ci actul care face din cel botezat o altă ființă.
La orice botez se deschid cerurile, oferind o sfântă și extraordinară bucurie. Dovadă și ospețele care în referatul evanghelic mai întotdeauna însoțesc convertirile: în casa lui Matei, în casa lui Zaheu…
Instantaneitate și veselie – iată principalele caracteristici ale nașterii din nou.
Ospățul – iată firescul accesoriu; potopul fericirii și al înnoirii – iată consecința imediată. Pentru toți botezul lucrează la fel, la orice vârstă, în toate cazurile când are loc nașterea de-a doua, adică aceea harică, spirituală. Fericiți sunt cei care nu au rămas în întuneric și au văzut totuși lumina, mai devreme sau mai târziu.
Duhul e foc și fulger, o dată cu fiecare creștinare ia ființă un cer nou și un pământ nou. Uimirea, bucuria și binecuvântatul tremur al lui Zaheu nu vor fi fost mai puțin intense decât ale lui Adam în ziua a șasea a Facerii, când a deschis ochii și a contemplat zidirea.
Prin botez și metanoie (care e reîmbrăcare în haina curăției) se dovedește puterea lui Hristos. Pruncul creștinat (și observația e valabilă și pentru convertitul ulterior la credința în Hristos) nu mai este o simplă viețuitoare, înzestrată doar cu însușiri mintale superioare; el se naște a doua oară din apă și duh, precum i-a spus Domnul lui Nicodim, marcând net deosebirea dintre animalitate și omenire.
Procesul înnoirii implică atât interiorul celui renăscut cât și posibilitatea perceperii în alt sens a lumii morale, de parcă s-ar ridica văluri, s-ar risipi întunecimi și s-ar ivi temeiuri nebănuite ale universului.
Să mulțumim cu toții, cu emoție adâncă și inimă voioasă, că suntem ai lui Hristos, fie de la naștere, fie de mai târziu, cu toții însă născuți din duh, născuți de sus, în numele lui Hristos Iisus, pentru vecie.
(din “Dăruind vei dobândi”, Editura Mănăstirii Rohia 2006, Părintele Nicolae Steinhardt)