Cazul 12

De necrezut câte belele poate pricinui, în vorbirea cotidiană, amărâtul de numeral doisprezece! E-un adevărat turnesol pentru incultură; arată-mi cum faci acordul cu doisprezece și-ți spun câtă carte știi! Interesant este că suferințele numeralului au vârsta majoratului, fiind creație post-revoluționară, dar semnalul l-a dat, cu multă vreme înainte, cine credeți? Chiar Ceaușescu! Ne obișnuiserăm cu „tutulor”, cu „vienamez” și cu atâtea altele; le puneam, jenați, pe seama defectului fizic de vorbire al „celui mai iubit fiu”, când, de fapt, ele exprimau nivelul jalnic al instrucției, precum și imposibilitatea oratorului de a-și corecta din mers păcatele vorbirii.
Mă rog, poate nici nu trebuia să cerem de unde n-avea cum să fie. Situația se schimbă radical când avem de a face nu cu „revoluționari de profesie” fără școală și cu zenitul lecturilor rămas cel mult la nivelul Coșbuc, ci cu absolvenți de studii universitare, ori cu profesioniști ai microfonului obligați prin natura meseriei să practice impecabil limba română. Dar să respectăm cronologia: Ceaușescu a declarat, de la tribuna Sălii Palatului, deschis „Congresul al douăsprezecelea” Din doi termeni corecți, adică „al doisprezecelea” (pentru masculin) și ”a douăsprezecea” (pentru feminin), a mocoșit un al treilea, hibrid și inexistent. Nimeni n-a avut curaj să-l corecteze. După cum am mai scris cu alt prilej, a urmat la cuvânt Bobu, care a preluat obedient prețioasa indicație, trecând imediat și fără crâcnire la „al douăsprezecelea”. Mai departe, se putea pronostica viitorul carierei vorbitorului în funcție de utilizarea numeralului: cei cu laș „simț politic”, lipsiți de coloană vertebrală, și-au modificat la repezeală textele, zicând cum zice șeful.
Celor cu reacții întârziate, rămași din inerție, ori, poate, din respect rezidual pentru corectitudine, la „al doisprezecelea”, cum să le mai se întrezărești vreun succes în cariera politică? Pierzând momentul solidarizării oarbe și necondiționate, adio promovare! Mai onorabil s-a descurcat sala, care, urlând la unison „la al doișpelea Congres / Ceaușescu reales!” a aflat o cale ocolitoare: nici „al douăsprezecelea”, nici „al doisprezecelea”, ci doișpe, ca la piață. Sănătatea numeralului a continuat apoi să se altereze, spre a se ajunge, în zilele noastre, la cum e mai rău – adică, la o penibilă nesiguranță generală, izvorâtă mai întâi din lipsa de carte, apoi din incapacitatea (ori lenea) raționării logice și, în fine, din mimetism: „așa am auzit la radio”. De auzit, aud și eu. Chiar astăzi o crainică a anunțat că „este ora doisprezece”. Aș întreba-o pe proasta din studio (iertat să fiu, dar altfel n-am cum să-i spun – și-mi amintesc maxima lui Gracian: „Proști sunt toți cei care par și jumătate din cei care nu par”…) de ce nu anunță și „este ora doi”? De ce cu doi face acordul la feminin și cu doisprezece, la masculin? 12 este evident compus din doi-spre-zece și acordul nu se poate face decât după legile femininului (ora) adică o oră, două ore, douăsprezece ore.
Există limbi în care păcătosul de acord nu se practică; în firea românei însă, asta-i regula și, dacă vrei să fii respectat, respect-o! Am auzit, tot la radio, vorbindu-se despre „douăsprezece cai”, greșeală la fel de idioată, dezacordul fiind plesnit invers, de astă dată femininul peste masculin. O fi chiar așa de greu să se repecte o regulă atât de simplă, elementară chiar? O fi, că altfel nu s-ar povesti. Iar școala, biata de ea, ce să (mai) facă? S-a orientat lingușitoare, ca Bobu la Congres, înlocuindu-l pe Eminescu cu texte reprezentând cristalul limbii române, din Raportul Tismăneanu. Aferim!